Funcţia gnoseologică a frumosului.
Arta lui Andrei Tarkovski
Regizorul Andrei Tarkovski, unul din marii creatori de artă într-o lume contemporană în care valoarea estetică a devenit din ce în ce mai inutilă şi problematică, pură expresie a unei individualităţi schizoide, vine cu o concepţie estetică care reabilitează frumosul, dându-i putere salvatoare în cel mai autentic sens dostoievskian. În acest eseu îmi propun să arăt că pentru Tarkovski frumosul există în creaţia artistică în măsura în care îi conferă acesteia funcţia de intrument de cunoaştere, fiind cea mai importantă modalitate de salvare a omului modern despiritualizat.
Pentru regizorul sovietic arta este forma absolută a frumosului. Acest frumos tarkovskian păstrează ecourile „Marii teorii”, în sensul în care el presupune echilibrul părţilor, opera de artă desăvârşită fiind cea căreia nu i se poate eluda vreun element fără ca întregul să nu fie afectat. Noţiunile aristotelice de unitate şi contrarii sunt principiile prime ale acestui frumos. Însă modul în care arta realizează frumosul nu presupune a dezerta în faţa „mizeriei” lumii, ci din contră, ea presupune recrearea lumii în plan simbolic exact aşa cum este ea: „pentru a vorbi despre ceea ce este viu, artistul foloseşte ceea ce este mort; pentru a vorbi despre infinit, el înfăţişează finitul” .
Spre deosebire de fenomenul contemporan de deteleologizare a artei, lipsirea ei de orice scop şi funcţie în afară de exprimarea terapeutică a individualităţii artistului, crearea frumosului este, la Tarkovski, un proces, sau mai degrabă un ritual, încărcat de sens şi are o menire superioară. Efectul pe care ar trebui să-l aibă frumosul asupra omului este acela de a-i uşura drumul spre auto-cunoaştere, de a-l face să înţeleagă ce este el şi care este sensul existenţei sale, iar adevăratul frumos rămâne ascuns în faţa ochilor care nu caută adevărul.
Arta, ca şi ştiinţa, înseamnă asimilarea lumii, un instrument de cunoaştere a ei pe parcursul omului spre „adevărul absolut”. Însă spre deosebire de ştiinţă, prin artă omul ia cunoştinţă de realitate printr-o experienţă subiectivă. O descoperire artistică, o revelaţie a frumosului apare întotdeauna ca o imagine nouă şi unică a lumii, în cuvintele lui Tarkovski, „arta este simbolul universului”. El consideră că numai prin religie şi prin artă absolutul poate fi atins, numai acestea două fac infinitul tangibil.
O primă precizare în legătură cu această funcţie gnoseologică pe care Tarkovski i-o atribuie frumosului este de a nu se confunda cu una pedagogică. Însuşi el spune „Este evident că arta nu poate învăţa ceva pe nimeni, din moment ce în patru mii de ani umanitatea nu a învăţat absolut nimic.” Arta nu poate învăţa pe nimeni să fie bun.
A doua precizare este că prin predicatul „gnoseologic” atribuit frumosului nu vizez cunoaşterea în sensul de mecanism fiziologic. Cunoaşterea pe care o procură contactul cu o capodoperă nu este una ce ţine de un mod de a gândi, ci mai degrabă de o stare a minţii omului în care este propulsată de emoţia produsă, o stare soră cu revelaţia. Înţelegerea unei imagini artistice înseamnă acceptarea estetică a frumosului la un nivel emoţional sau chiar supra-emoţional.
De asemenea, din punctul de vedere al artistului, arta nu exprimă gândirea sa logică, ci postulatul lui de credinţă. În artă este imposibil a convinge pe cineva că ai dreptate dacă imaginile create îl lasă rece, dacă nu îl conving de un adevăr nou despre lume şi despre om. Arta acţionează asupra sufletului, modelând structura spirituală a omului.
În momentul în care omul este atins de o capodoperă se instituie o legătură între el şi artist, omul ajungând să simtă şi el adevărul ce a constituit imboldul celui care a creat. În aceste momente există o recunoaştere şi o descoperire a sinelui celui care priveşte. De aceea, explică Tarkovski, este şi aşa de greu să se vorbească despre o operă de artă cu adevărat desăvârşită. Dacă acel adevăr, acea credinţă a artistului, mesajul nu există în opera de artă, frumosul îşi pierde funcţia de instrument de cunoaştere, şi de fapt, această funcţie fiind cea mai importantă, frumosul însuşi nu îşi face apariţia. Aceasta este singura modalitate prin care arta poate căpăta o dimensiune etică: prin impresia produsă în faţa adevărului operei de artă în om se pot produce schimbări care îl pot face mai bun. Dar nu arta în sine îl învaţă să fie bun. De aceea este important ca acele credinţe ce-l mână pe artist în actul creaţiei să fie pozitive.
Artistul lui Tarkovski este asemănător cu „poetul-soldat” al lui Nichita Stănescu. Rolul său nu este de a-şi exprima propriul eu întru auto-glorificare, ci acela de servitor; el trebuie să îndeplinească o misiune ce i s-a dat de o forţă mult mai mare decât el. El nu trebuie să folosească darul ce i s-a dat în scopuri egoiste, ci în folosul umanităţii, având ca ţel ultim salvarea lumii. Ultimul său film, „Sacrificiul”, considerat de mulţi ca fiind testamentul său, poate fi interpretat în acest sens ca artă poetică. Pentru a crea artistul trebuie să se sacrifice, să renunţe la sine pentru ca opera sa să capete valoare. De asemenea, el trebuie să fie complet sincer în opera sa. Dacă ar fi doar parţial sincer, arta sa ar deveni o aproximaţie a frumosului. Absoluta fidelitate faţă de el însuşi dă valoare operei sale.
În concluzie, frumosul în viziunea lui Andrei Tarkovski poate fi interpretat în cheie platoniană: frumosul pe care artistul îl crează, al lumii sensibile, este valabil în măsura în care poartă în sine un adevăr superior, la care am putea spune că „participă”. Astfel frumosul devine instrument de cunoaştere, cale de apropiere a omului de absolut. Ca replică la tendinţa contemporană, Tarkovski propune o valoare estetică salvatoare împotriva unei arte sărăcite de mesaj, dornică doar de afirmarea egoistă a personalităţii artistului şi de a şoca, împotriva pozitivismului steril şi analitic al intelectualului şi împotriva omului modern în general, despiritualizat şi rob al consumismului.
(nu ştiu să pun şi notele de subsol aici pe blog)
Bibliografie
- Carţi:
1. Tarkovski, Andrei, Sculpting in Time.
2. Johnson V.T. and Petrie, G. - The Films of Andrei Tarkovsky - A Visual Fugue.
3. Robinson, J.M., The Sacred Cinema of Andrei Tarkovsky, Crescent Moon, 2006.
4. Andrei Tarkovski – Interviews, edited by John Gianvito, University Press of Mississippi/Jackson.
5. Sean Martin, Andrei Tarkovsky, Pocket Essentials, 2005.
- Articole:
1. Green, Peter, Apocalypse and Sacrifice (http://www.andreitarkovski.org/articulos/Green_Sacrifice.html)
2. Layla Alexander Garrett, Andrei Tarkovsy – Enigma and Mystery (http://people.ucalgary.ca/~tstronds/nostalghia.com/TheTopics/Layla.html)
3. Annie Epelboin, Andrei Tarkovsky on The Sacrifice (http://people.ucalgary.ca/~tstronds/nostalghia.com/TheTopics/On_Sacrifice.html)
- Site-uri:
1. www.nostalghia.com
2. http://www.filmref.com/directors/dirpages/tarkovsky.html
3. http://www.sensesofcinema.com/
http://users.hal-pc.org/~questers/TARKOVSKY.html
5 comentarii:
Cum numeşti un om care se încăpăţânează să înţeleagă mai întâi pentru a putea să creadă, să accepte şi nu invers? Care se îndoieşte în permanenţă de experienţele sale subiective doar pentru simplul fapt că sunt nişte umori? Care a eşuat până şi în cea mai banală credinţă? Care – deşi s-a găsit pe sine – nu poate să creadă că s-a găsit şi tot continuă să se caute?
Revenind la eseu, cunoştinţele mele în acest domeniu – al esteticii – nu sunt atât de numeroase precum sunt experienţele. Îmi vin în minte cuvintele prinţului Mîşkin: „Frumuseţea va salva lumea” . Sau, atunci când, privind portretul Nastasiei Filipovna, şi-a exprimat dorinţa ca acest ideal al frumosului să fie şi bine (s-ar putea chiar ca aceste secvenţe să fie complementare, nu ştiu, a trecut ceva timp de când am citit romanul). E ceea ce Platon (sau Socrate?) denumea kalokagathia. Poate că abia atunci vom înţelege cine suntem şi ce avem de făcut: când ne va intra în sânge că frumosul e binele şi binele e frumosul, când minţile şi inimile ni se vor contopi în această kalokagathia. Căci a lua în seamă doar esteticul, unilateral, separat de etic, unde doar paroxismul noului şi al schimbării au relevanţă, înseamnă a deveni propriul tău criminal. Să fie oare întâmplător sfârşitul tragic din „Idiotul”?
Frumos. Şi conţinutul mi-e tare drag. Noica spunea că înţelepciunea nu se poate învăţa, ci se poate trezi în om. Cred, la fel şi frumosul.
Îmi pare rău că acel curs de estetică te-a dezamăgit.Are totuşi meritul de a-ţi fi oferit experienţa Sacrificiului.Aşa trebuia să se întâmple,ca emoţia filmului să poată persista în tine fără "concurenţă". Întru trezire.
Paul, cu riscul de a te face să simţi oareşce revolte pe ici-colo, îţi răspund la ce mă întrebi aici şi la ceea ce mi-ai scris la tine pe blog.
Răspunsul la primele întrebari de aici din comentariul tău este: un ratat. Tu poate îi spui superior, animalul raţional la randament maxim, un om cu adevărat desăvârşit. Iartă-mă, dar oricât de frivolă ţi-aş părea, eu nu pot să spun decât că acela este un nefericit ratat.
Da, a înţelege, a te îndoi, a înţelege că totul e deşertăciunea deşertăciunilor, şi mai bine, a crea, a transcende. A transcende, a transcende, dar Nietzsche mai zice ceva: a trăi.
Dacă tot suntem dostoievskieni, cum zice Ivan Karamazov? Să iubeşti viaţa mai mult chiar decât rostul ei! Şi Aleoşa îi răspunde: "s-o iubeşti chiar în pofida logicii, căci numai aşa ai să-i înţelegi rostul".
Nu cumva ca cel pe care-l descrii tu să nu mai apuce să şi trăiască, căutând explicaţii, îndoindu-se şi luptându-se cu umorile. Ratează toată ideea acestei lumi, care e făcută pentru orice, mai puţin pentru a fi înţeleasă.
Şi cum poţi crea, cum poţi transcende dacă nu înţelegi, şi tu îţi doreşti cu tot dinadinsul a înţelege ceea ce vrei să transcenzi? Da, nu poţi transcende fenomenul ăsta tragic ce se cheamă "viaţă omenească" decât creând, dar nu poţi crea decât trăind, iubind viaţa, bucurându-te de ea, nicidecum chestionând-o şi punând-o la zid la tot pasul.
Dorinţa de autodesăvârşire este printre cele mai superioare năzuinţi omeneşti, dar să nu transformăm parcursul către acest scop într-o luptă crâncenă, constipată, într-o schivnicie, să lăsăm iubirea de a trăi să copleşească Sisifii din noi.
După mine, filosofia trebuie să fie scop, dar nu Scopul, nu e sănătos să-ţi spui toate speranţele în ea. Eu nu cred că ea ne poate face să ne găsim pe noi înşine. Părerea mea. Acum, în perioada asta a vieţii mele, cel puţin, sentimentul tragic nu mă mai deznădăjduieşte, mă nelinişteşte, bineînţeles, nici n-aş mai putea trăi altfel, dar mă nelinişteşte întru viaţă, întru trăire. Nu simt nici măcar nevoie de creaţie acum. Numai pe cea de a trăi.
Citeşte, dacă ai ocazia, "Laus Ptolemaei" de Nichita Stănescu, mai ales poemul II, IV şi V. Acolo scrie mai bine ce vreau eu să spun aici.
Cu referire la articolul meu, sunt întru totul de acord cu tine, şi mi se pare foarte nimerită trimiterea la "Idiotul" (la cuvintele lui Mîşkin mă refer şi eu în începutul eseului), iar "intratul ăla în sânge" de care vorbeşti mi se pare a fi tocmai TREZIREA despre care se vorbeşte, cu înţelepciune, mai jos de tine. Iar aici nu e nimic de înţeles, ci doar de trăit.
Vă mulţumesc!
Se pare că nu mă dezmint: m-am îndoit de faptul că ai să-mi mai răspunzi la comentariu.
Revolta nu e pentru mine: am mai multă nevoie de adevăr decât de dreptate.
Mi se pare inoportun termenul de “ratat”. Ce-i drept, există posibilitatea să ratez (şi ce altceva poţi să ratezi, dacă nu viaţa? ), dar, totuşi, am doar 18 ani, adică abia am început. Uite, că până la urmă, am găsit şi nişte speranţe prin buzunare, deci nu sunt un om pierdut!
De altfel, orice aş spune, tot am impresia că nu sunt decât un mincinos. Deşi, nici nu ai idee cât de mult mă străduiesc să fiu sincer. Eu cred totuşi că tocmai oamenii care au de-a face cu impulsuri contradictorii trăiesc cu adevărat. Că tocmai această luptă dintre umori şi evidenţe e ceea ce contează, această schizofrenie a spiritului, pe care Dostoievski a cultivat-o prin operele sale. E tocmai ceea ce mă determină pe mine să spun că sunt un mincinos, indiferent de ce aş spune. E tocmai ceea ce mă împiedică să mă cunosc cu adevărat, să aflu adevărul. Dar, Ana, nu cumva tocmai această căutare (căci din moment ce cauţi, înseamnă că speri), această luptă înseamnă viaţă? Heraclit îţi spune ceva?
Că tot suntem dostoievskieni, ai citit tu oare “Visul unui om ridicol”? Noi, oamenii, nu suntem (sau mai bine spus, nu mai suntem) dintr-o bucată, nu suntem perfecţi, aşa cum e prinţul Mîşkin sau supraomul lui Nietzsche, sau orice copil în lumea căruia nu a pătruns răul. Noi suntem nişte dedublaţi, ambivalenţi, fie că recunoaştem sau acceptăm, fie că nu. Nu vom înceta niciodată să umblăm cu şiretlicuri faţă de noi înşine. Eu mi-am cultivat ambele laturi, iar lupta a devenit tot mai acerbă. Dar e lupta mea, mein kampf. Iar victoria nici nu mă mai interesează (deşi am spus mai sus că am nevoie de adevăr). La urma urmei, nu e decât o simplă...nehotărâre: filosof sau artist? evidenţă sau sentiment?
Trimiteți un comentariu