Aveţi puţintică răbdare

E înfricoşător cât de repede trece timpul. Trebuie să mă ţin eu după timp, în loc să se ţină el după mine. Şi deşi există certitudinea acestei înfricoşătoare înfricoşări, nu există niciun strop de răbdare. De ce oare aşa o goană nebună după finalităţi, căci timpul, din punctul ăsta de vedere, niciodată nu ne-a dezamăgit: el trece, să stăm liniştiţi; nu avem cum să ratăm finalităţile. Vai, tânjim atât de tare după rezultat, încât pierdem toate frumuseţile.

Răbdarea este, cred, mai mult decât o virtute, cea mai umană stare; cea mai umanizatoare. Este chiar mai umană decât iubirea, sau ce-o fi aia, căci noi iubim cu atâtea orgolii, egoisme, pervertiri, încât ne întrebăm câteodată dacă acest sentiment există într-adevăr. În schimb, răbdarea... Dacă omul spre deosebire de animal este capabil să sacrifice "imediatul şi securitatea" de dragul creaţiei, al fericirii, sau al iubirii, este clar că esenţa umanului este răbdarea. Dar şi aici ne întrebăm dacă ea există, căci nimeni nu are răbdare. Suntem profanaţi de această viteză nerăbdătoare, abrutizaţi, înfipţi adânc cu mâinile şi picioarele în pământ. Uneori chiar şi cu capul. Suntem robiţi de foame, de dureri, de impulsivităţi, de tot soiul de nevoi imediate pe care ca nişte animale ce suntem nu le amânăm. Fugim ca nişte bezmetici pentru a le satisface îndată! S-a dus cu animalul care amână al lui Vianu. Scopurile mari nu mai au prioritate. E prea scurtă viaţa. Trăiască pseudo-"carpe diemul" tuturor.
Ne-a plăcut aşa de mult ideea asta că ne tragem din maimuţe că vrem să ne conformăm întru totul. Suntem totuşi umani, cum să contrazici un domn ca domnul Darwin.

Trebuie răbdare, căci timpul aduce şi rezolvările şi finalităţile şi fericirile şi nefericirle şi iar fericirile şi poate chiar Fericirea. Timpul, ajutat de noi, bineînţeles. Dar timpul este o condiţie necesară, deşi nu mereu suficientă.

Habar nu am ce e cu viaţa asta, nu am niciun răspuns şi totuşi, acum îmi doresc atât de mult să am un strop de răbdare!

Frumosul

Am găsit odată frumosul într-o strângere de mână. Era un străin. M-a strâns de mână pentru că aşa a simţit. Oamenilor le este frică să-şi strângă mâinile unii celorlaţi când simt. Sau să zâmbească.

Altădată am găsit frumosul într-un vers pe care l-am citit. Nu îl voi scrie aici, pentru că este doar al meu. Frumosul ăla.

Am mai găsit frumos într-o zi în care mergeam pe stradă şi a trebuit să mă opresc. Mi-am dat seama că este atât de frumos pământul acoperit de zăpadă şi cerul de deasupra lui, încât ar fi păcat să merg mai departe şi pierd asta.

Frumos am mai găsit într-o zi când eram în autobuz şi mi-am întins picioarele înainte şi le-am încrucişat pentru că era loc şi eram liberă.

Am găsit frumosul într-o îmbrăţişare necerută şi neinteresată. Şi caldă.

Frumosul mai este şi în toate crăpăturile din asfalt de unde cresc păpădii.

Am găsit frumosul într-o perdea prea lungă.

Am găsit un frumos atât de mare într-un copil mic şi palid care m-a oprit pe coridor şi m-a întrebat "Ce faci doamna drac?".

Am găsit frumosul stând cu lumina în ochi, înconjurată de întuneric.

Am găsit frumosul în Gânditorul meu de la Hamangia pe care-l am mereu pe masă.

Am găsit frumosul în Nichita. Vai ce de frumos!

Am găsit frumosul într-un stol de păsări negre după care mi-am întins gâtul într-o dup-amiază în spatele blocului.

Frumos am găsit şi în a dansa.

Am găsit frumos în iarnă care cu frigul ei te face să gândeşti limpede şi să te linişteşti.

Am găsit frumos în oameni la care nu îmi dau seama ce cred şi ce gândesc, care trebuie descoperiţi.

Am găsit frumos în propriile mele fixuri.

Am găsit frumos în piese de teatru, în cărţi, în melodii, în desene, în picturi, în poze, în locuri, în case, în cafenele, în librării, în camere frumoase, în oameni.

Am găsit frumosul în plâns. Pentru că e uman.

Am găsit frumosul în uman, pentru că e de la Dumnezeu.

E atâta frumos aici.

Răspuns

Ce folos? Îţi zic eu ce folos. Dacă ai auzi doar ceea ce este şi ai glăsui doar ceea ce este ar fi mult mai simplu. Dar cum să faci asta când ce-i înăuntru se îmbârligă, se suceşte şi înnoadă, jinduieşte după ierburi şi aure de praf? Cum se învaţă asta? Cine te învaţă? Dar măcar este ceva de învăţat în toată treaba asta?

Jind

M-am aplecat peste mâini şi le-am văzut tocite de gânduri.

M-am aplecat peste stânci şi le-am văzut tocite de vânt.

M-am aplecat peste golul dintre noi şi nu l-am văzut. Dar stam atârnândă, pendulând între nesfârşirile grosului vid.

Stam goală în lumină cu o jumătate încălzită şi albă. Cealaltă jumătate se desprindea trosnind moartă şi lividă. Se fărâma în aşchii purpurii, încet, fără ca lumina să bage de seamă.

O pleoapă imensă se închidea înghesuind susul şi josul într-o linie unsuroasă din care ieşeau lănci lungi cu ciulini în vârfuri.

Vreau să nu-mi mai dispară urma ierbii din obraz. Să rămân însemnată pe veci, vie de iarbă şi glas. Să nu-mi aud apoi urlând cum mi-am pierdut iarba, auzul din privire, mirosul din auz!

Vreau să-mi agăţ mâinile şi ochii de un trunchi gros, care falnic să-mi umple seva de sevă, iar aşchiile-mi să-i fie îngrăşământ.

Ce folos un auz care nu poate decât să audă, un glas care nu poate decât să vorbească?

Cu dedicaţie

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Mihai Eminescu - Scrisoarea a III-a

Eseu despre iubire

Există un sentiment care nu este sentiment, nici fenomen psihic, nici fenomen natural.

De aceea, nu ceea ce este contează, ci însuşi faptul existenţei sale, căci el izvoreşte din sine, se perpetuează din propria fiinţă, prin propria fiinţă. Fiinţa, şi nu natura fiinţei, este absolută. Natura ei este relativă atâtor sisteme la fel de relative altor şi altor sisteme tridimensionale. De fapt, fiinţa acestui ne-sentiment este printre singurele lucruri absolute căci derivă din Absolutul însuşi.

Soartă sau fatalitate?
Dar este oare absolutul accesibil nouă? Nu mă refer la un acces descifrator, care funcţionează prin înţelegerea iţelor absolutului, ci la un acces de compromis, un acces de pe urma căruia se poate benefiecia şi care este palpabil (nu cu mâinile), dar care nu dezvăluie absolutul; acel acces şi acea posesie a lui Blaga care nu striveşte corola de minuni a lumii şi o iubeşte, misterul întregitor al fiinţei noastre. Dar oare Blaga chiar a reuşit să acceadă la absolut, la acest „mister”? Oare el chiar a simţit fiorii misterului şi s-a înălţat? Sau să fie aceasta adevărata fatalitate a umanităţii: tinderea, nu spre descifrarea absolutului, căci asta este cu siguranţă imposibil, ci spre atingerea lui, aşa, în formă neînţeleasă de noi, care să ne fie şi aceasta refuzată.

*

De multe ori m-am întrebat dacă noi posedăm iubirea sau iubirea ne posedă pe noi.

Teză
Dacă acceptăm imposibilitatea oricărei forme de a ajunge la absolut, da, noi posedăm iubirea. Iubirea este o chestiune de auto-sugestie, strict raţională în care creierul se manipulează pe el însuşi. Acele „simptome ale iubirii” sunt doar senzaţii provocate de stimuli nervoşi trimişi de creierul manipulat şi manipulator în acelaşi timp.
În acest caz „iubirea” este doar un nume. Un nume golit de înţeles, căci îi este refuzat înţelesul de absolut. Această pseudo-iubire este o copie a originalului, acea iubire ideală (aici este ridicată o problemă interesantă: o idee nu poate fiinţa decât dacă în spatele ei este conceptul acelui obiect; aşadar ideea unui poet nenăscut fiinţează căci avem conceptul de poet – asta o ştim de mii de ani de la Platon încoace. Şi atunci, cum putem avea noi ideea iubirii, a acelui original pe care îl copiem, dacă nimeni niciodată nu a simţit iubirea? Cum putem avea ideea unui concept care nu există? – dar despre aceasta la Antiteză).
Această iubire se intensifică şi se domoleşte în timp. Este obişnuinţă, comoditate şi necesitate. Iar suferinţa din această iubire izvorăşte tocmai din opusele acelorşi concepte: dezobişnuinţă, incomoditate şi lipsirea de obiectul necesităţii.
Iubiri din aceastea sunt multe, vin şi trec, asemeni stărilor omeneşti.

Antiteză
De la începuturile omenirii există o preocupare deosebită pentru iubire. Atât în general, omul vrând să o înţeleagă, să o explice, să-i prindă esenţa, cât şi în particular – fiecare dorind-o pentru el. Omul tinde spre iubire prin propria structură sufletească, căci o face de când se ştie, chiar şi când nu exitau filme de dragoste sau Valentine’s Day.
Aşadar, noi ne-am născut cu conceptul iubirii, fiindu-ne insuflat la Creaţie. Nu avem nevoie de matematică, ştiinţe particulare sau filosofie pentru a şti că iubirea există.
Iubirea este absolută, aşadar ne posedă. Nu pluteşte în aer, ci în suflet, în „cugetătorul” lui „trestie”, în „politikon”-ul lui „zoon”, în „după Chipul şi Asemănearea Mea”. Iubirea este acolo, ea trebuie declanşată şi canalizată asupra diverselor obiecte.
Însă, iubirea aceea dintre bărbat şi femeie este deosebită. Este o combinaţie între Erosul ceresc şi cel obştesc al lui Platon, căci este şi căutarea de virtuţi şi desăvârşire, dar are şi alte scopuri. Şi această iubire posedă omul şi nu invers. Dificultatea constă, probabil, şi în şansă şi în gradul de dezlegare de lucurile trupeşti ale sufletului. Un suflet „corporalizat” nu poate cunoaşte iubirea adevărată, cea care înalţă sufletul şi desăvârşeşte omul şi sensul vieţii omului.
Absolutul iubirii îi conferă acesteia şi unicitate. A iubi de mai multe ori este nonsens. Dacă totuşi se „iubeşte” de mai multe ori şi doar o dată cu adevărat, atunci aceea trebuie să fie fără doar şi poate ultima.

Sinteză
Dacă am accepta doar teza înseamnă că viaţa este cu adevărat tristă. A tinde spre ceva ce-ţi este refuzat pe veci este lipsit de sens şi moralitate. Asta ar înseamna anularea conceptului de bine şi rău şi răsturnarea tuturor scărilor de valori.
Dacă am condamna în totalitate teza iarăşi am greşi. Iubirea pe care un om o poate simţi(atâta timp cât este cea adevărată) nu poate fi în totalitate nici absolută şi înălţătoare, dar nici obişnuinţă şi autosugestie.

O iubire de interval pe măsura unei fiinţe de interval.

De dragul tău, Nichita

Astăzi firul ierbii și-a pierdut din verde, astăzi întâmplarea de a fi și-a pierdut din întâmplare, astăzi limba noastră românească și-a pierdut din nenăscutele-i cuvinte.
Astăzi ne aducem aminte de acel astăzi palid și poate trist pentru noi. Dar bucuria de a-l fi avut pe Nichita Stănescu este mult mai vie și mai puternică.
El a scris poezie, a respirat poezie, cu mâini de poezie, cu ochi de poezie; dar el nu e poezie - el este Nichita Stănescu. Aici este miracolul. Poezia lui e atât de autentică încât trezește în noi propria noastră poezie. Astfel că citindu-l învățăm ce este acea mirare de a ne descoperi pe noi, curios, și nu pe poet.
În fața poeziei lui Nichita Stănescu cititorul rămâne mut, uluit ca în fața unei descoperiri a ceva ce era evident, dar pe care nu l-ar fi putut descoperi singur. Este acea poezie care întregește sufletul prin conștiința propriului suflet. A-ți simți sufletul înseamnă a fi om.
Însă, mai presus de a fi poet, Nichita Stănescu este român. ”Minunata limba română” a fost materia primă a ființării sale și ”culoarea cea mai scumpă inimii sale este culoarea limbii române”. El a avut șansa de a-și cânta poezia și ființa într-o limbă atât de frumoasă și expresivă ca această ”speranță umană” ce este limba română.
Întrebat în ce crede, Nichita a răspuns: ”Cred în forța cuvântului românesc care dă sens moral realului.” Așadar el a dorit prin poezia sa să ajute acest popor să renască într-un real moral, înțelegându-și misiunea de poet: ”Poetul este aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe câmp să nască.” Nichita Stănescu a fost un vizionar. El a simțit realitățile și trăirile poporului român până la cele mai adânci vibrații.
Dacă jumătate de veac este de ajuns pentru un asemenea om, însemnă că timpul nu se măsoară în ani, ci în necuvinte, în mirări. Timpul însuși nu este de ajuns pentru un om care a trăit mirarea propriei existențe.
Astăzi îmi este frig de Nichita, foame de Nichita, dor de Nichita; dar el nu a murit. Ferice de urmașii noștri, căci și ei îl vor prinde viu pe Nichita Stănescu!

Către tânăra generație

Nici o diferență nu este
între inima mea și inima ta
nici o diferență nu este
între ochiul meu și ochiul tău

Nu-i așa că la mine e toamnă
și că la tine e primăvară
nu-i așa, nu-i așa, nu-i așa?

Nici o diferență nu este
între cel care moare
și cel care se naște!

Ah, voi scumpilor,
ocoliți dacă putți durerea
înlocuiți-o, dacă puteți
cu mirarea

Vă zic: dacă puteți
chiar cu mirarea!
Mirarea.

Sub influenţa subversivului S.

Am putea spune că în vechime oamenii erau obtuzi şi respingeau tot ce este diferit, neînţelegând. Astăzi spunem că suntem deschişi la minte sau, un termen mai pur, open-minded, acceptăm homosexualii, negrii, drogaţii, ateii, sataniştii, transexualii, şi orice altă apucătură a oamenilor. Astăzi sunt legi care-i apără, astăzi este libertate, astăzi este bine. Astăzi nimeni nu i-ar mai da bietului Socrate să bea cucută pentru că îndrăznea să gândească altfel.
Însă acea cucută nu a dispărut. Se pare că există nişte rezerve imense de cucută. A fost de ajuns şi să-i umple urechea bătrânului Hamlet şi este de ajuns şi astăzi pentru mii şi mii de alte urechi. Poate că are alt gust şi altă consistenţă, dar în esenţă tot aceeaşi veche cucută cu care ne-am obişnuit. Astăzi nu mai este folosită de către poeţii, oamenii politici şi meşteşugarii care nu-l suportau pe Socrate, nici măcar atât, astăzi este folosită de către... snobi. Da, aceasta este varianta eufemistică a celor care "nu ştiu că nu ştiu", a invidiosului rege Claudius şi a altora asemenea.
Şi dacă există vreo urâţenie mai mare a fiinţei omeneşti decât aceea de a nu şti că nu ştii, este tocmai cea de a te lăsa înfricoşat de cucuta pe care deţinătorii acestei urâţenii maxime o au în mână, gata să ţi-o verse în ureche.

Nu există nicio diferenţă faţă de vechime. Şi astăzi sunt oameni nesnobi şi înţelepţi. Foarte puţini. La fel ca şi atunci.
Fragment din "Apărarea lui Socrate":
"Da, sunt înfrânt datorită unei lipse, însă nu de vorbe, ci de cutezanţă şi neruşinare. Sunt înfrânt fiindcă nu am vrut să mă apropii de voi cu acel fel de vorbire care ştiu că v-ar fi plăcut prea mult la auz, să viu cu plânsete şi vaiete; fiindcă nu am făcut şi nu am spus multe şi de toate, pe care le socotesc nevrednice de mine".

Cucuta nu e un motiv suficient pentru a face lucruri nevrednice de noi. Şi implicit de Dumnezeu. Iar asta (Nota bene!) nu este mândrie! Este verticalitate.

13 octombrie

Îmi aduc aminte de ziua asta anul trecut... E ciudat cum îmi aduc aminte de o zi care la momentul respectiv mi-a cauzat atâtea ghemuri în stomac, noduri în gât, gâlme în suflet şi alte lucruri rotunde în locuri incomode.
M-am trezit dimineaţa devreme înghiţind în sec speranţă. Apoi mi-aduc aminte că a trebuit să uit de ale mele, căci era cineva la care trebuia să ne gândim. Ştiu că am aprins vreo 6 lumânărele puse una lângă alta şi care nu se stingeau. Ştiu că s-a făcut o flacăre mare şi că domnişoara M. a intrat în clasă şi a trebui să aducem apă... Dar asta a trecut repede. Obstacolul meu lua trupul a patru rânduri de scări. Am amânat ca de obicei până când nu s-a mai putut amâna. Le-am urcat. Sus nu găseam nicio faţă prea cunoscută; până la urmă am rugat o faţă antipatică să facă pe solul. Odată solul trimis nu mai era cale de întorcere, îmi venea să mă arunc pe scări, să fug acu cât mai e timp, haide! Dar a apărut.
I-am dat plicul. Aş fi vrut să mai fi stat să îi zâmbesc indiferent şi superior, dar am luat-o la sănătoasa imediat ce a pus mâna pe hârtie. Apoi mi-am făcut procese de conştiinţă următoarele câteva ore pentru situaţia clişeică, filmică, bombastică, penibilă pe care o creasem.
Am mâncat chec. Hârtia părea să nu-şi fi făcut deloc efectul.
Ce s-a întâmplat apoi e
Speranţa a avut mari fluctuaţii. După ce şi-a ridicat puţin gâtlejul, a fost trântită brusc de pământ zdrobindu-şi faţa.

***

Şi astăzi am ghemuri în stomac. Dar nu pentru ziua aceea. Pentru ziua aceasta. Sunt fericită şi mă gândesc cu drag şi la acea zi, pentru că poate dacă nu ar fi existat, nimic nu ar mai fi existat.

Cetăţean al Patriei

"Cea mai importantă idee este cea care se repetă secundă de secundă în al meu creier.
Sunt fericit că sunt cetăţean al României.
Când sunt trist, sau când nu sunt trist, când sunt inspirat, sau când sunt bleg, sau numai obosit, - când sunt vizionar, sau când mi-e somn de mine însumi, - toate acestea le gândesc şi le formulez în minunata limbă română.
Naţionalitatea nu este o analiză de sânge, ci o opţiune. Domnul Rosenthal care a pictat cu înflăcărare chipul femeii, "România Revoluţionară", cu salbă de aur pe deasupra de sâni lăptoşi, pentru mine a fost un bun român. Domnul meu profesor de liceu, când m-a învăţat să gândesc cu subiect şi predicat în miraculoasa limbă română, nicio secundă nu mi-a dat prin creierul meu tânăr că nu poate fi altceva decât un brav cetăţean al patriei mele.
Suntem ceea ce iubim. De la Altamira încoace, taurele arată colorat. Culoarea cea mai scumpă inimii mele ese culoarea limbii române.
Dragii mei, nu vă mai lăsaţi provocaţi de superstiţiile unor foşti trădători, a unora care-şi spuneau lor înşile oameni şi se lăudau că sunt români, fără măcar să ştie taina acestei speranţe umane care se numeşte limba română.
A fi cetăţean român este o dragoste şi o opţiune, iar nu o stare sângeroasă a eprubetei.
Dragii mei, ce frumoasă este România luptătoare şi cu salbă de aur pe sâni lăptoşi!"

Nichita Stănescu

...progresează Ştiinţă!

Dorul este procesul de solidificare al sufletului. Procesul materializator al sufletului.
Dar dorul nu solidifică sufletul în "forma"(impropriu spus formă, căci înainte de solidificare sufletul nu are formă, însă are o anumită cantitate de substanţă nematerială, altfel nu se poate) lui exactă, normală, ci îl solidifică umflat. Inflamat. Dorul este, de fapt, o inflamaţie a sufletului. Şi aici apare problema. Sufletul devenind material, cu aceeaşi cantitate, însă dilatat, nu mai încape în trup. Şi atunci începe şi apasă. Apasă pe coaste şi pe plex, dând impresia că apasă din exterior, însă nu-i deloc aşa. Apoi, încearcă şi în jos, apăsând stomacul, făcându-l ghem-ghemuleţ. Mototoleşte toate organele interne, afectând, în cazuri rare, chiar şi pancreasul.
Antiinflamatoarele (toate terminate în -in, -en, -mol, -xia, -etc) sunt depăşite de acest proces fizio-i-logic, neavând proprietăţi dematerializatoare.
Aşadar, aşteptăm progresele ştiinţei...

Vâltoare

Pentru cei neînzestraţi sau pentru cei netrecuţi prin "igne et ferrum"-ul cititului şi scrisului, cuvintele înclină foarte mult spre latura (sau himera) lor patetică. Este ca o natură a lor care în contact cu unii sau alţii se aprinde, se intensifică. E la fel cum a purta o haină poate să nu se potrivească deloc conformaţiei cuiva sau pur şi simplu este nevoie de o dietă până când cutele grosolane de deasupra şoldurilor vor dispărea.
Cărţile sunt ca o deschizătură în mintea oricui şi trebuie să te grăbeşti să laşi cât mai multe înăuntru sau să vezi cât mai multe din afară.
Cineva spunea că banii nu aduc fericiea, ci doar oferă opţiuni.
Cărţile nu oferă expreienţă, dar îţi înalţă călcâiele, sau mai de grabă îţi lungesc gâtul, ca să vezi deasupra celorlalte capete. De exemplu, în loc să stai în vâltoare la concerul lui Madonna (urăsc exprimarea Madonnei), să vezi de pe margine feţele publicului confuz de o parte şi pe (an)diva ofilită de cealaltă.
Dar nu la asta vroiam să ajung, deja de când am început să scriu am deviat de la ceea ce vroiam de fapt, dar se pare că nici conştientizarea nu este de ajuns căci nu pot să ajung acolo unde aş fi vrut. Nu reuşesc să ating punctul unde hieraticul simţirilor să nu fie alterat de pateticul cuvintelor, aşadar nu. Poate disperarea e mai constructivă în acest sens, dar în momentul acesta nu mă simt disperată. Păcat.

Scurtă epopee a Durerii

Durerea nu are ceas biologic. Se trezeşte în fiecare dimineaţă la ore diferite, întrebându-se ce-o fi cu ea. Durerea este (meta)fizică. La fel de frecvent cu paranteze, cât şi fără.
Stilul vestimentar al Durerii este unul cât se poate de eclectic. Foarte preocupată de felul în care arată, găseşti în garderoba ei cele mai ciudate combinaţii. Nu are tabieturi dimineaţa, nici la prânz, nici seara, doar din când în când mai bea câte-o cafea şi fumează câte o ţigară (întotdeauna slim). Îşi taie unghiile de la picioare de la degetul mic la degetul mare şi şterge praful întotdeauna pe întuneric. Se uită în oglindă des şi fugitiv.
Ca noi toţi, nici Durerea nu este lămurită asupra motivului propriei sale existenţe. De aceea e inconsecventă şi capricioasă. Adevărul e că acest subiect nu o preocupă prea mult, având mereu câte ceva de făcut. Cam de două ori pe an se îmbolnăveşte de câte-o nostalgie lungă (slabă şi zăludă).
O singură dată a dat nas unui individ ce o curta, însă experienţa a fost nereuşită. De atunci Durerea nu mai caută iubirea (şi nici iubirea pe ea).
În realitate, Durerea are foarte multe complexe, de aceea în acţiunile sale arată ca un titirez, ce odată lovit se învârte anapoda răsturnând şi buşind lucruri de prin jur. Când e nostalgică îşi aduce aminte de vremurile în care încă îi plăcea de ea însăşi şi suspină.

...

capitol nou

Basorelief cu îndrăgostiţi

Iar nu mai suntem noi înşine,
nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfârşim, în spaţiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.
Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existând din noi, anume,
numai jumătăţile-n mişcare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentrează totul numai în ochi,
numai în sprâncene, numai în bărbie,
numai în braţul întins şi atât,
restul încetând să mai fie.
Iar suntem înscrişi într-un cerc,
şi nu mai ştim de unde începem şi unde
ne sfârşim, în spaţiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde.

Poezie

Pas de pantofi vechi, grei, cu talpa de cauciuc care scârţie şi care vara se încinge că mai că nu-ţi vine să crezi că nu topeşte asfaltul. Îi poartă că alţii n-are. Bine că s-a mai încălzit puţin afară. Calcă încet, ridicând puţin piciorul deasupra pământului căci anii îi apasă acum în picioare. Greu. Pantalonul şi sacoul din stofă maro risipesc în jur un aer straniu, de parcă nu ar acoperi braţele şi picioarele cui trebuie, de parcă în fiecare por al ţesăturii se găsesc urme de alte braţe şi alte picioare. Deşi bătrâneţea i s-a strâns acum în pantofii prăfuiţi, paşii lui nu sunt trişti. Paşii lui nu se aud. El trece senin, cu pleoapele lăsate peste ochii umezi. E atât de umil şi uşor, cu paşii şi cu clipirile lui mici. În piept, un bold străpunge trei culori. Cele trei culori ce ţin de sforile care-i ridică marginile gurii, trei culori ce-i fac paşii să nu se audă, culori ce-i dau răcoare picioarelor, trei culori ce îi limpezesc ochii.

Nichita, dragul, a scris odată o poezie atât de frumoasă:

Fiind şi strigând

Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne,
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe maică-mea
care m-a născut pe mine
am dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe maică-Ta, care te-a născut pe Tine,
poporului român!

Tăcere

Tot simţindu-mi gândurile ca pe un aer amestecat cu fum de ţigară ieşind din alveolele unor plămâni puternici de atlet, şi uitându-mă la acest fum cum se spiralează, se coteşte, se suceşte, urcă şi coboară, l-am văzut, deodată, ciocnindu-se de vorbele unei figuri dragi mie, Marcel Marceau, "Tăcerea nu are limite; limitele sunt impuse de cuvânt.".
Tăcerea, tăcerea... Ce tristeţe încântătoare, ce încântare tristă... Tăcerea care în ea însăşi a înflorit cu florile gândirii mele, tăcerea care în ea însăşi a sângerat cu sângele vorbelor pe care mi le-am refuzat. Am tăcut mult, dar mult timp am neglijat tăcerea. Nu tăcerea lui Marceau sau tăcerea în sensul ei rudimentar, ci tăcerea care poate doar pentru mine are acest sens, tăcerea umană, ce dătătoare de umanitate, fie ea negativă sau pozitivă. Tăcerea care te face să îţi placă întunericul din cameră, tăcerea care te face să îţi dai seama de lucruri, tăcerea care te face să îl vezi pe cel de lângă tine. Tăcerea care îţi dă dureri de stomac şi lacrimi în spatele ochilor, dar nu te nimiceşte. Să taci şi atât. Să nu vorbeşti nici măcar în gând, să nu laşi cuvântul să-ţi limiteze inimaginabilul cugetului.
Singurătatea îşi găseşte refugiul în tăcere, căci aceasta este animalul cel mai puţin fioros ce o înconjoară. Tăcerea nu muşcă, nu doare, doar tace şi tace doar dacă şi cât vrei tu. Tăcerea e bună.
Tăcerea nu înseamnă lipsa zgomotului, a sunetului. Tăcerea aceasta nu este despre auz sau vorbit. Tăcerea aceasta depăşeşte zgomotul, îl reduce la inexistenţă.

Mi-e atât de dor de tăcere...

De fapt...

Iubesc şi întotdeauna am iubit. Cu ochii legaţi am iubit, cu mâinile înnodate am iubit, am iubit fără să văd şi fără să aud, dar am iubit. Nu am ştiut ce iubesc dar am iubit, cu ardoare am iubit, şi cu speranţă. Astăzi, când iarăşi iubesc ca şi ieri şi ca şi mâine, mă strâng în braţe şi privesc înainte iubind.

Tulburare

Stomacul s-a tulburat. Sângenele în vene s-a tulburat. Carnea de pe braţe s-a tublurat. Tulburarea zvârcolindu-se în sine face mâinile să zvâcnească; face picioarele să zvâcnească. Iar în noianul de zvâcniri ele lovesc necontrolat, lovesc încontinuu, lovesc în carnea ce mereu e caldă, lovesc în nematerialul care le iubeşte. Lovesc şi iar lovesc fără să le pese că distrug.
Stomacul s-a golit şi acum macină cu încrâncenare tulburarea. Sângele s-a dezoxigenat pentru ca tulburarea să poată muri. Carnea a transpirat şi acum transpiră cu ardoare tulburarea.
Picioarele se încolăcesc în jurul stomacului celui care le iubeşte, iar braţele în jurul urechilor. Tânjesc după căldura celui care le iubeşte şi o sug în porii lor mici.

...cea de toate zilele

Astăzi cred că lucrul de care trebuie să ne fie cel mai groază şi cu care trebuie să ne luptăm cel mai mult este acest proces general de îndobitocire, această uniformizare a oamenilor într-o mare masă, la nivel de brute. Nu tu valori, nu te autenticitate, nu tu sinceritate, nu tu omenie. E un fel de hedonism nereuşit, o apatie automatizată, o pervertire neambiţioasă, un pauperism sufletesc. Şi e atât de rapid şi de ubicuu acest fenomen, că îmi îngheaţă venele când mă gândesc.
Mereu o fi existat sentimentul de apartenenţă la un grup, fenomenul de turmă, dar acum nu mai există un sistem de valori, nu mai există preocuparea pentru nimic în afară de stricta satisfacere a nevoilor trupeşti, dar cum am mai zis, până şi aceasta nereuşită, fadă, ca singur mijloc de satisfacere banul şi nimic altceva. Am maşina mea, plasma mea, vecinu crapă de ciudă, atunci e bine.
Nu e nimic interesant şi nou în ce spun, dar mi se pare groaznică lipsa aceasta de voinţă a oamenilor de a mai simţi autentic. Mama îmi spune azi că idealismul costă. Idealismul costă?! Dar fără idealism unde e progresul? Fără idealism unde e lumea când le voi vorbi eu copiilor mei despre idealism? Poate pervertirea şi indolenţa nu costă.
De ce să vrei să te îndrăgosteşti în filme? De ce să fi deja cu 50% îndrăgostită de tipul care ţi-a dat add pe mess? Mai bine îndrăgosteşte-te încet şi adânc de fiecare bucăţică de suflet şi trup.
De ce să susţii pacea în lume şi să-ţi scrii pe frunte cât de împotriva războiului din Irak eşti când tu habar n-ai despre ce e vorba şi nu simţi nimic pentru asta şi nu e nimic sincer şi autentic, iar în sufletul şi comportamentul tău numai pace nu e?
Sufletul şi capacitatea de a simţi şi a crea ale omului sunt inepuizabile prin definiţie, iar noi ne dezumanizăm refunzându-ne propria definiţie?

... and I thank God I'm alive!

De când tot sunt cu minţile sucite, am descoperit în sucitură o crăpătură prin care tot intră lucruri. Lucruri care mă umplu.

Sunt aşa de fericită!

Dacă vrei să mai rămâi om

http://www.petitiononline.com/NU666/petition.html

http://antena3.ro/stiri/romania/primul-pasaport-biometric-romanesc-va-aparea-peste-doua-saptamani_62344.html

P.S. Ah şi un cip sub piele la desert? :)) http://www.roaim.com/tehnologie/implant-pentru-salariu.html

vai de noi

( )

Doamne, aşa aş începe cu preaiubitul clişeu "m-am săturat!", deşi deja e aşa un clişeu şi această conştientizare obsesivă a clişeelor, dar când mă mai gândesc şi că e aşa Vama Veche care acum e şi pe telefoanele colegelor mele alături de guţă alde denisa nu ştiu care bla bla bla bla.
Sunt aşa de nemulţumită azi. De tot şi de toate. Sunt înconjurată peste tot de snobisme de doi lei, snobisssm, snobissssssm dus până la exasperare. Pe lângă asta, simt că mă complac în el şi toate celelalte care-i sunt alături, mă complac şi zac şi mă afund în acest gunoi emis de oameni. Aş vrea să mă împotrivesc, să nu mai zâmbesc şi să tac, oripilându-mă în gând, aş vrea să nu mai rămân nepăsătoare la jigniri, să mă ridic şi să plec, ce dacă-i dau satisfacţie, măcar ştiu că m-am smuls de acolo. Să nu mă mai mint singură, spunându-mi că e bine şi aşa sau că o să fie bine. Nu o să fie bine! De ce ar fi bine dacă acum nu e bine?
Aseară când încercam să adorm, acelaşi sentiment mă zgândărea, dorinţa asta de împotrivire, şi mă gândeam că ceea ce m-ar face să mă respect ar fi, situaţie cu rol exemplificator, să mă duc la cel mai important examen din viaţa mea şi la un moment dat să intre nişte lichele d-alea de care-i lumea plină, să vină să ne spună răspunsurile corecte, indiferent dacă pentru salvarea statisticilor, sau pentru că au fost plătiţi de unul sau altul, şi după ce îmi dau seama ce vor să mă ridic spunând "Cer să fiu lăsată afară din sală, pe durata desfăşurării acestei mizerii!", iar apoi să fiu huiduită, scoasă din examen sau orice!
Poate că o să mă umfle râsul după ce voi citi după un timp ce am scris şi ştiu că nu-i deloc în spiritul a ceea ce scriu de obicei, dar mă sunt foarte, foarte intrigată.

Vrem să ne placă

Să le zâmbeşti. Să nu le spui că nu îţi place faţa lor. Să zâmbeşti şi să spui lucruri interesante ca să vadă ditamai personalitatea pe care o ai. Să te invidieze. Să te placă. Să vorbeşti rar şi apăsat. Să te îmbraci cum ştii tu mai bine, chiar dacă nu îţi place, dar dacă ştii că lor le va place, merită! Să mai faci din când în când câte un compliment subtil (să nu fie prea direct că dup-aia au impresia că eşti prea leşinat după ei). Să ai grijă din ce gaşcă îţi alegi prietenul şi să nu cumva să pierzi timpul cu oameni inferiori (nu de alta, dar să nu fi şi tu catalogat cu ei împreună). Eventual să te apuci de fumat şi să-ţi fluturi ţigara pe Republicii cu o atitudine de wonder-woman. Şi iarăşi: să le zâmbeşti! Ai citit tu într-o revistă şi ziceau că ăsta e secretul. Să dansezi excentric şi provocator, nu care cumva să te pierzi printre plebe şi să nu fi observat. Să-ţi iei haine de firmă şi să-ţi doreşti să laşi şi eticheta pe afară dacă se poate. Să pui pe net poze cu tine, cu prietenii tăi, cu viaţa ta parcă ruptă din filme.
Ca să te placă, normal.

Oamenii sunt dependenţi de oameni. Dacă nu ar fi această dependenţă, nu ar exista nicio valoare umană. Nu ar exista utopia, ambiţia, nimic.
Oamenii sunt oameni prin oameni, sunt infractori prin oameni, sunt genii prin oameni şi tot aşa.
Conceptul de om nu ar fi existat dacă nu ar fi existat şi un al doilea om. Doar un al doilea om îl face pe primul să fie om. Doar acesta îl face să simtă; fie că-i vorba de invidie, iubire, ambiţie sau ură.
Interdependenţa aceasta dintre oameni este cauza, şi în acelaşi timp efectul, omului asupra omului. De aceea dorinţa de a fi plăcuţi printre oameni este aproape o chestiune fiziologică.
Chiar şi cei care se consideră independenţi, anarhişti, sinceri până la modul jignitor sau rupţi de realitate şi de prozaic, sunt aşa tocmai pentru a impresiona oamenii, pentru a se face urâţi de oameni sau pentru a face oamenii să sufere. Altfel nu se poate.

E foarte ciudat, pentru că pornisem a scrie tocmai pentru a-mi exprima dispreţul faţă de această trăsătură umană, dar pe parcurs m-am răzgândit. Aş fi făcut-o doar pentru a demonstra.... În fine.
Sunt mulţumită de concluzia la care am ajuns.
Oamenii sunt nişte mecanisme foarte interesante.

Aşa ca de sfârşit de an

De câteva zile îmi tot induc gândul ăsta de a face un rezumat, un inventar al anului care tocmai trece prin, lângă şi, probabil, puţin, şi cu mine.
Dar oricât aş fi stat în faţa foii ăsteia, nu am reuşit să scriu nimic. Poate îmi lipsesc capacitatea de sinteză, spontaneitatea, sau, sigur, memoria bună. Însă apoi mi-am zis "De unde pornirile astea contabiliceşti?!". Ce-mi pasă ce s-a întâmplat, dacă au fost bune sau rele, dacă mi-au plăcut sau nu, că doar niciodată n-am fost stăpânită de vreo formă de paseism, ce-i cu mine acum?
Nu. Lucrurile nu trebuie să le privesc aşa. Ceea ce trebuie să mă intereseze e diferenţa dintre mine atunci şi acum. Dar iarăşi, gândindu-mă la asta îmi dau seama că ştiu mult mai bine cum eram atunci, mai ales că revelionul ăla m-a marcat, decât ştiu cum sunt acum. Aşadar pot spune că în privinţa spiritului critic tot la pământ am rămas (n-am involuat pentru că nici atunci nu ştiam ce era atunci, abia acuma ştiu).
Anul ăsta au fost multe momente în care am fost fericită, şi tot mai multe. M-am şi schimbat mult, lucru normal pentru vârsta asta, presupun. Abia aştept să depăşesc faza asta de eclectisme!
Aş scrie mai mult, dar parcă devine dubioasă chestia asta cu studiul propriei persoane, introspecţie sau ce-o fi, mai ales aici pe blog, şi oricum nu sunt în stare. Oricum, nu am nevoie să mă autoinventariez. Măcar de asta sunt sigură.
Cât despre anul ăstălalt, Doamne-ajută! şi multe planuri mari.

ştiu ştiu

Acest nu-ştiu-ce care creşte pe zi ce trece. Acest fior pe care îl simt tot mai des.
Aşa din poveşti vânătoreşti şi din experienţă, nu prea edificatoare ce-i drept, ştiam că mărimea sau intensitatea acestui nu-ştiu-ce trebuie să fie invers proporţională cu trecerea timpului. Însă mi se pare că nu-i aşa. Şi culmea, mi-am dat seama tocmai acum, când m-au năpădit lacrimi necontrolate şi o greaţă inexplicabilă, când am văzut nu-ştiu-ce-ul închis într-un borcan cu vid.
Însă acum nu-ştiu-ce s-a luminat şi e ştiu-ce. Şi e aşa de bine.

Să nu privesc prea mult în sus

Am privit cu ochii în sus. Şi vedeam cum apa se târa de-a lungul tavanului ca apoi să se desprindă câte puţin, udând aerul pe lângă care trecea şi izbindu-se, în final, de cimentul rece.
Priveam în sus, iar mirosul de mucegai îmi intra în nară ca o bilă mai mare decât nara. Şi se încăpăţâna să intre şi intra.
Apoi am privit în sus şi mi-am dat seama că tavanul era foarte sus; mai sus decât de obicei. M-am gândit atunci că totuşi e bine pentru că apa îşi pierdea din substanţă pe o traiectorie aşa de lungă. Da, da.
Am deschis apoi ochii larg, tot în sus, încercând să văd ce e dincolo de tavan. Asta însă era imposibil. Nu puteam să văd. În orice caz, dincolo de tavan trebuie să fi fost apa. Apa, tolănindu-se şi lăfăindu-se deasupra tavanului, grandomană şi de un calm cerebral, fiind sigură că mai devreme sau mai târziu va ajunge toată să guste din răceala şi luciul cimentului.
Abia târziu mi-am dat seama că nu făceam bine ce făceam, tot privind atâta cu ochii în sus, când un strop fanatic de apă mi s-a izbit de ochi. Atunci totul s-a sfârşit.

Despre a fi "OM"

Dacă stau să mă gândesc, pot spune că de ceva timp, destul de mult, mă preocupă, aproape mă obsedează, ideea aceeasta a umanului, ce înseamnă a fi cu adevărat om, şi cât de puţină lume îşi exploatează această calitate, râmânând la un stadiu de semi-om. (preocupare care se regăseşte aproape în toate lucrurile pe care le scriu.)
Ieri scriam acest fragment despre un om pe care îl admir enorm :

"Întotdeauna emană o agitaţie caldă şi protectoare. Când priveşti din spatele lui în direcţia în care şi el priveşte, priveşti mai lung, mai intens. Începi să observi cum lucrurile au şi alte semnificaţii, au mai multe substraturi, pot fi privite din mai multe unghiuri. Apoi, dacă se întoarce cu faţa, tot ce există în acea distanţă dintre voi se încarcă cu milioane de emoţii, de emoţii umane, de umanitate, şi îţi dai seama că la acel nivel de „om” trebuie să tinzi şi tu; altfel te-ai rătăci într-o masă unicoloră care e incapabilă de a simţi. El îţi zâmbeşte şi fără a-ţi spune nimic, ştie că tu ai înţeles."

Chiar într-un post mai vechi din acest blog spuneam:

"O trăire intensă, pe care o simţi fără a-ţi putea da seama dacă o simţi în vârful degetelor sau undeva apăsându-ţi dinspre interior sternul. O trăire atât de intensă încât orice fel de spirit critic dispare, lăsând în incapacitatea niciunui fel de autoanalizare impresia de limitare, de îngustime. Autoanalizarea e posibilă doar în momentele cerebrale, netulburate de emoţii, însă satisfacţia şi în acelaşi timp frustrarea zbaterii în neputinţa exprimării în cuvinte a trăirilor ne face să ne simţim mult mai vii. Şi până la urmă, în scurta şi incerta existenţă ca om, în continua confuzie şi luptă de a deosebi realul de halucinaţie, cel mai important este să te simţi viu; să mă simt vie. (...)
Astăzi, probabil, am vrut doar să-mi dovedesc mie însămi că îmi simt propria persoană, că există momente în viaţa mea când sunt mai "om" decât alţi câţiva colegi de generaţie si epocă. "

Aşadar, ideea e nu să mă autocitez (:)) ), ci să evidenţiez motivul bucuriei mele din acest moment. În boarea de cărţi citite iată că am descoperit o treabă interesantă: citind acum din "Infernul" de Dante, am descoperit un pasaj care mai mult decât m-a încântat. E vorba de momentul în care Dante şi Virgiliu ajung în cercul al treilea, cel al lacomilor, şi Dante îl întreabă pe călăuza sa dacă sufletele acestea, după Judecata de Apoi, vor suferi vreo schimbare, dacă vor rămâne la fel, dacă vor fi trimise sus, în rai, sau din contră, pedepsele lor se vor înăspri. Iar Virgiliu îi răspunde astfel:

"Iar el: - "Să ai aminte-a ta ştiinţă:
pe cât e mai perfectă, simte chin
ca şi plăceri, pe-atât orice fiinţă.

Deşi nu merge-acest popor meschin
nicicând spre-adevărata perfecţiune,
ce-aici li-e ştirb aşteapt-acolo plin.""

Adică aceste suflete, devenind mai perfecte după atâtea cazne, după a a Doua venire a lui Hristos, vor simţi totul mult mai intes, mai puternic.
Pentru că nu înţelegeam de unde această teorie, am căutat, găsind că aceasta este defapt o doctrină a lui Aristotel, conform căreia, cu cât cineva este mai perfect, cu atât este mai simţitor la durere, ori la plăcere. Cu alte cuvinte, a fi un om desăvârşit înseamnă a trăi emoţia, a simţi la maxim, fiind sensibil la orice variaţiune a vieţii nu fizic, ci sufleteşte.

Când mă gândesc la câte forme de "dezumanizare" există astăzi, pornind de la muzică, filme, cărţi şi până la episoade zilnice pe care le întâlnim pe stradă şi oriunde, mă apucă groaza. Vreau ca lumea să fie preocupată de propria-i conservare ca om, să preţuiască sentimentele, nu mai vreau găşti cool pe criterii de cât de mulţi bani avem şi cât de branduite ni-s hainele, nu mai vreau manele, comedii cu negrese supraponderale, jurnale erotice de adolescente frustrate, ţipete din mahala et caetera...
Şi mă iau de umeri şi mă scutur şi-mi zic "revino-ţi!" căci adesea mă trezesc gândind atât de semi-omenesc... Şi sunt atât de verde că niciodată nu pot să fiu sigură că punctu-mi de vedere nu o fi măcar un pic alterat, şi mă răzgândesc, şi uit şi las baltă lucruri, şi fug şi pierd şi niciodată nu-mi ajunge şi niciodată nu ştiu şi nu sunt sigură şi nu mai ştiu unde mă aflu şi pe ce înălţime sunt şi mă entuziasmez şi plâng în secunde succesive şi nici eu nu ştiu ce e de capul meu.

Zâmbet(mai bine-aşa)

In a heart beat

Koop! Aseară!
Prin aerul extrem de simteric şi ordonat, tipic comunist, al Sălii Palatului oamenii ăştia au reuşit să împrăştie o muzică alcătuită dintr-o diversitate atât de mare şi de încântătoare încât aceasta, pătrunzând în urechile noastre cu paşi unduiţi, ne-a răsturnat, ne-a amestecat, ne-a tulburat direcţia obişnuită a gândurilor şi simţirilor noastre. Genial! Ne-am luat de mână şi am simţit în răstimpul unei bătăi a inimii. Am simţit!

Victorie

Atunci am întrebat-o:
-Şi, unde-ţi sunt sprâncenele?
Părând să nu înţeleagă ce am zis, strâmbă uşor din nas şi zice:
- Da' ale tale unde sunt?
-Cum unde sunt? Sunt deasupra ochilor, ca nişte linii.
-Ah... aha.
-Hei, sunt doar nişte sprâncene, nu-i nicio problemă dacă nu le ai la tine.
-Ah, nu?
-Nu, nu.

Apoi m-a întrebat:
-Dar nu crezi c-o să râdă de mine? Sau poate voi avea nevoie de ele şi eu nu le am? Dacă nu corespund aşa? Dacă nu mă plac? Dacă mă alungă?
-Vei vedea că vor începe să-şi lase şi ei sprâncenele acasă.
-Crezi?
-Da.


Şi chiar şi le-au lăsat!

toamna

- Dar unde este centrul Universului?
- În Univers orice punct este centrul lui.

Incidental

Niciodată nu şti nimic.
Niciodată nu şti când nişte şoapte care-s lângă tine, dar atât de departe, îţi vor zgudui sufletul până îl ameţesc; niciodată nu şti când îl vezi cu faţa dar de fapt este cu spatele. Nu şti când îţi cade Parisul în cap; nu şti când nişte ochi căprui ţi se înfig în minte şi ţi-i aminteşti cu un nod în stomac ore dup-aceea.
Ce farmec ar avea dacă n-ar fi "niciodată nu şti nimic"? ah!

Direcţia mâine

Simt cum totul se aşterne în faţa mea, ca un unghi obtuz cu vârful spre mine. Simt viaţa tremurând plină de ea însăşi în tâmplele-mi şi-n piept.
E un sentiment ce s-a prelungit de câteva zile, şi cu certitudinea că nu-i doar o străfulgerare, mă grăbesc să-l aştern în cuvinte. Deşi o să treacă la fel de repede cum a venit, ca şi celelalte.
Totul pare uşor şi totul pare aici, acum. Lucrurile din jurul meu parcă au transpirat un nou sens; o nouă viziune, o viziune ca la microscop îmi copleşeşte ochii.
Totul e nou şi totuşi am lucruri din totdeauna. Am pe ce să sprijin noul, cu ce să-l diger. Şi stomacul gândirii mele se arată nou în faţa mea, muncindu-l o nestăpânită foame. Aproape simt cum carnea posibilului o atinge pe a mea şi o încălzeşte, o răceşte, o înfioară.

Atitudine!

Aceste zile un lucru extraordinar m-a uimit, m-a zguduit, m-a făcut să văd că totuşi nu e totul spre pierzanie. Butonând telecomanda şi schimbând canalele, aşa, dintr-o reclamă în alta, ba caramel-ciocolată, ba băieţii-care-nu-s-cuminţi, ba Bonux-şi-calcarul şi tot aşa, m-am lovit de trei cuvinte atât de simple, atât de clar spuse, atât de directe şi izbitoare: "România, te iubesc!". PROTV-ul face un "experiment jurnalistic" cu acest slogan.
Ceea ce cred eu este că şi fără emisiune, în care se arată părţile bune şi rele ale României noastre, şi fără emisiune, ci doar sloganul este un lucru benefic. Benefic într-o societate românească formată din oameni blazaţi, materialişti, apatici, într-o continuă prostaţie. Mai mult decât atât, într-o Românie în care un om precum Mircea Badea are o grămadă de fani, fani pentru care vorbele acestui om "trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul" li se par sublime şi demne de a fi rostite oricând, în orice situaţie.
Dar aş vrea să ştiu: de ce râdem de alţii când noi nu facem nimic? Când noi aruncăm gunoi pe jos, nu mergem la vot, nu ne informăm, nu ne interesează nimic? De ce să fie Băsescu şi Tăriceanu buni când noi nu facem nimic dar suntem atât de prezumţioşi?
Problema e că nu ne ocupă deloc timpul că trăim în România, pentru că nu ne preocupă nimic legat de ea şi nu facem nimic pentru ea.
De ce să spunem că suntem un popor de oameni proşti când am avut un Eminescu, un Nichita Stănescu, un Victor Babeş et cetera, et cetera, et cetera!? De ce să nu vrem Basarabia, când Basarabia este pământ românesc? De ce să fim atei când Credinţa Ortodoxă ne-a ţinut lipiţi pe hartă atâtea secole? De ce să nu scriem cu diacritice când limba română are ă, î, â, ţ şi ş (şi nu mă refer aici la messenger sau mirc sau mai ştiu eu ce; am colegi care nu scriu la şcoală cu diacritice şi când îi întrebi de ce spun că "de aia")?

Nu scriu toate astea din exces de zel sau cu un ton moralizator, doar că ceea ce fac cei de la PROTV a fost ca un imbold pentru a spune lucrurile astea care trebuiesc spuse, dar pe care nimeni nu le spune, şi, mai trist, nimeni nu le crede. Greşit am spus "nimeni". "Nimeni" nu există. Generalizările sunt nişte absurdităţi. Cineva le crede.

Aşa, şi tot în această privinţă m-a mai bucurat şi reclama de la Petrom a cărui slogan sună aşa: "Pentru că România va creşte prin bun-simţ şi responsabilitate". Deşi adresat şoferilor, mesajul poate (trebuie!) fi perceput şi general. Foarte frumos!

Aşadar, în România se întâmpla ceva!
Poate că totuşi nu se merge doar spre pervertire, spre confuzie şi limitare, spre imaginea de ţigani hoţi şi ucigaşi sau spre cea de câini bătuţi şi obosiţi; undeva se întrevede un popor zâmbind, mândru de ceea ce este! Bravo PROTV!

Atitudine, români!

Salvare

Chiar când credeam că am murit... am simţit o apăsare în spate. Un deget se tot îndesea în spatele meu. M-am întors şi m-a întrebat unde mă duc. Nu era nici el, nu era nici ea, nu erau nici ei, nu erai nici tu, nu eraţi nici voi. Dar era. I-am răspuns că nu ştiu şi că şi dacă aş şti, de ce i-aş spuen tocmai lui, unui deget! Să mă lase în pace! Şi m-am întors iar cu spatele. Dar iarăşi simţeam apăsarea. Sleită de puteri m-am aşezat jos pe o piatră şi aşteptam să mai zică ceva. Dar nu mai zicea nimic. Tăceam ca şi piatra de sub mine şi ca tot nimicul ce ne înconjura.

Am simţit deodată o nevoie cumplită să clipesc. Iar când am deschis ochii drumul parcă se schimbase. Am încercat să păşesc şi apăsarea din spate dispăruse. Un zâmbet involuntar mi-a depărtat un colţ al gurii de celălalt şi am pornit la drum. Dar drumul acesta nu mai ducea spre moarte. Nu ducea nici spre el, nici spre ea, nici spre ei, nici spre tine, nici spre voi. Sau poate că ducea spre toţi şi toate. Dar ducea.

Eu sunt, el nu

M-am trezit şi am început să-mi văd pleoapele. Erau roşii sau portocalii, nu ştiu căci culoarea nu stătea locului. Apoi, brusc, s-au întunecat şi au rămas aşa, negre.
Mă uitam la pleoapele-mi negre fără să-mi doresc altceva. Îmi simţeam genele în afara lor încleştându-se stângace. Dar dincolo de ele nu mai simţeam nimic, nu mai vedeam nimic. Dincolo de ele neantul se întindea cenuşiu şi hâd, dar eu nu vroiam deloc să-l simt sau să-l văd... Mă mulţumeam cu priveliştea pleoapelor mele; o privelişte caldă.

Însă, fără să-mi dau seama de nimic, două gheare s-au înfipt în carnea subţire a pleoapelor. Şi au început să tragă. Mă împotriveam. Simţeam gustul sângelui din pleoape şi mă împotriveam. Probabil genele se încleştau acum cu sânge. Dar acele gheare reci nu încetau...
Nu ştiu de ce fel de nebunie or fi fost mânate, dar vroiau atât de mult să simt neantul, să văd neantul... cenuşiu şi hâd.
Şi timpul tot trecea, sângele îmi intra tot mai mult în gură, iar ghearele trăgeau. Până într-o clipă. Când nu am mai simţit durerea. Nu îmi mai vedeam pleoapele, dar nu vedeam nici neantul. Simţeam pleoapele cum se mişcă, dar şi sub ele era tot ceva opac.
Dacă ştiam, nu aş mai fi strâns atât de tare.

Voi chiar credeaţi că voi simţi sau că voi face parte din neant? Din cenuşiu? Din hâd? Din nimic...

Eleutheria

Să priveşti în sus în timp ce toţi ceilalţi privesc în jos. Să ţipi în timp ce toată lumea tace. Să te opreşti în mijlocul străzii, printre mulţimea grăbită ca să poţi privi mai bine casele, copacii şi tot ce te înconjoară. Să asculţi problemele altora chiar dacă nimeni nu o face. Să îţi pui problema de ce când două părţi ale aceluiaşi corp se ating senzaţia nu poate fi percepută decât ca una singură în loc de două. Să mergi după mulţime dacă asta crezi că e bine. Să fii abject dacă asta te face să te simţi uman. Să îţi spui că totul va fi bine, chiar dacă ştii foarte bine că nu va fi aşa. Să mergi desculţ. Să te uiţi în oglindă zâmbind. Să fii excentric pentru tine, nu pentru ceilalţi. Să râzi de tine când ceilalţi se jenează să o facă. Să asculţi un om pe care nimeni nu l-ar asculta. Să calci pe pământ simţind. Să simţi când respiri. Să respecţi regulile dacă aşa îţi păstrezi integritatea. Să fii integru când nu respecţi reguli. Să te opreşti din drum ca să aştepţi pe cineva rămas în urmă. Să fii copil în timp ce toată lumea se aşteaptă să fii adult. Să zâmbeşti unui om pe stradă.
Dincolo de exaltările adolescentine, asta înseamnă libertate.
Să fii liber.

Înapoi din Sighişoara

Oboseala s-a risipit prin pânza feţei de pernă şi acum să stau să-mi amintesc.
Rucsacuri în spate, banchete maro de tren, gări, mers pe jos, transpirat, urcat, coborât, feţe noi, feţe vechi, feţe comune, feţe frumoase, înghesuială, corturi, râsete, nervi, saltele pe jos, kitch-uri, ne-kitch-uri, free hugs, chitări, oameni care cântă, cântă fals, cântă frumos, cântă, terase, fum, iarbă, Sighişoara. Nici nu ştiu daca prin tot amalgamul în care m-am învârtit am reuşit să simt cu adevărat atmosfera. Cred că nu. Două zile am alergat să văd cât mai mult, să trag cât mai adânc în piept mirosul festivalului. Şi din prea mult entuziasm am dat într-un fel de prostaţie. Însă cele câteva momente în care am simţit cu adevărat ce trebuia să simt îmi vor încărca bateriie ceva timp de acum încolo. Un zâmbet, o atingere, o îmbrăţişare, un stat pe trotuar, un plimbat printre ziduri înalte şi vechi, un sunet de chitară, o faţă străină, o voce străină, o oboseală frumoasă.
Acum, aştept anul viitor.

A simţi

Este ciudat cum simţirea unui om poate fi influenţată atât de tare; e ca şi cum nisipul a fost atins de apăsarea întâmplătoare a călcâiului şi niciodată nu va mai avea exact aceeaşi formă - nici cea dinainte, nici cea din timpul.

O trăire intensă, pe care o simţi fără a-ţi putea da seama dacă o simţi în vârful degetelor sau undeva apăsându-ţi dinspre interior sternul. O trăire atât de intensă încât orice fel de spirit critic dispare, lăsând în incapacitatea niciunui fel de autoanalizare impresia de limitare, de îngustime. Autoanalizarea e posibilă doar în momentele cerebrale, netulburate de emoţii, însă satisfacţia şi în acelaşi timp frustrarea zbaterii în neputinţa exprimării în cuvinte a trăirilor ne face să ne simţim mult mai vii. Şi până la urmă, în scurta şi incerta existenţă ca om, în continua confuzie şi luptă de a deosebi realul de halucinaţie, cel mai important este să te simţi viu; să mă simt vie.
Faptul că scriu acum cu un pix ale cărui pastă şi vârf sunt de aşa natură încât îmi denaturează şi mai mult estetica scrisului meu care este şi aşa precară, această constatare, această oscilaţie între regretul că nu pot scrie mai frumos şi starea de bine pe care mi-o conferă aşternerea acestor semne mult iubite pe hârtie, această secundă stupidă în care pur şi simplu am conştientizat un sentiment pe care îl trăiam, mă face să mă simt atât de vie, atât de umană.

Nu lucrurile evidente ar trebui să le căutăm, nu adevărurile, nu certitudinile, ci simţămintele, trăirile intense. Iar a simţi nu înseamnă a nu gândi. Poţi simţi gândind, conştientizând respectivul fior.

Nu ştiu ce m-a făcut să scriu rândurile astea care probabil majorităţii vor părea nişte aberaţii fărăr sens, sau, în cel mai bun caz, nişte jocuri de cuvinte sau metaforizări gratuite. Sinceritatea rândurilor mele însă ma sperie câteodată; dar nu mi-e frică decât de ochi care oferă credit şi de ochi care au în spate şi ceva consistenţă palpabilă.
Astăzi, probabil, am vrut doar să-mi dovedesc mie însămi că îmi simt propria persoană, că există momente în viaţa mea când sunt mai "om" decât alţi câţiva colegi de generaţie si epocă.

Rotund

Ceva lipseşte. Ceva lipseşte.
Simt înăuntru sentimente rotunde, rotunde nu ca întregime, ci ca şi ciclicitate - faptul că nu se sfărâmă, ci doar se resping unul pe altul. Sau poate şi ca întregime. Dar mai multe lucruri întregi nu te fac să te simţi întreg. Nicidecum.
Continua căutare a ceea nu am mă oboseşte teribil. Este un clişeu atât de ieftin şi totuşi îmi absoarbe întreaga vivacitate. Sunt damnată de propria-mi fire să fiu veşnic nemulţumită. Şi e atât de amar. Amar, amar.
Şi nu pot nici măcar să-mi contract faţa într-un rictus şi să privesc cu amar, dar cu nepăsare. Nu, nu pot. Mie mi se întunecă privirea şi pleoapele se împing una pe cealaltă într-o clipire prelungită, ca o îndârjire bolnavă. În minte, idei, iarăşi rotunde, caută soluţii care nu există; soluţiile aceastea nu există nu pentru că problemele sunt nerezolvabile, ci pentru că înseşi problemele nu există. Însă, în ansamblu, eu sunt covârşită de o mare şi rotundă problemă. Indefinibilă. Sau cel puţin, indefinibilă de către mine.

Homo, hominis

Oameni. Câtă frunză, câtă iarbă.

Mizantropia este o imbecilitate pentru că trăim cu, lângă, prin, pentru oameni. Oamenii sunt indispensabili pentru noi şi pentru ei înşişi; şi pentru existenţă.
Indispensabilitatea oamenilor generează independenţa pe care cu toţii ne-o dorim sau pe care pretindem că o avem. Această indispensabilitate determină felul nostru de a fi, fie ca vrem să placem, fie că nu vrem să placem, totul este legat de dependenţa faţă de oameni şi relaţiile interumane.

Cât despre mine, de la un timp mi s-a format un concept despre oameni. Eu nu vreau oameni morali sau impecabili etic. Eu vreau oameni puternici; care nu folosesc eufemisme când se exprimă; oameni care au curaj să vorbească şi au curaj să tacă; nu vreau oameni eclectici şi indecişi; vreau oameni care ştiu ce vor; oameni consecvenţi. Oameni.

Verde-movuliu

Lumea îmi pare mai mică astăzi decât îmi pare de obicei. Un sentiment inopinat mi s-a înfipt în piele şi pătrunde prin pori tot mai adânc.
Adesea suntem siguri de ce se va întâmpla într-o situaţie viitoare, fie datorită factorilor mult prea evidenţi sau pur şi simplu pentru că o simţim. Şi când simţim suntem chiar mai convinşi decât când este evident.
Lumea asta prea mică se pare că râde de mine, mă lasă descoperită, mă lasă să încap în ea numai cu o mână şi-un picior. Râde de mine luându-mi şi siguranţa pe care ţi-o conferă un presentiment, un instinct.
Sunt blazată; blazată din cauza vâltorii de sentimente şi trăiri care nu şi-au găsit rostul şi s-au mumificat. Şi da, sunt coerentă. Sunt stăpânită de un sentiment şi sunt blazată.

Acum mi-e somn...

Atât de S

"Cine a renunţat la viaţă fiindcă a iubit-o prea tare? Sau fiindcă s-a iubit prea tare pe sine însuşi? Megalomanii sau înamoraţii de ei înşişi au alte porniri, nu de a se suprima. Dacă au avut ocazia s-o facă, au decis moartea altora. Hitler s-a sinucis de frică să nu fie prins de ruşii intraţi în Berlin. Nero s-a sinucis şi el abia când era pe cale să fie capturat, după ce fugise din palat. Chiar şi Marc Antoniu s-a sinucis, fiind înfrânt de legiunile rivalului său. (...)
Nu cred că gandul sinuciderii vine brusc, nepregătit de nimic. De regulă, un asemenea gând presupune o lungă şi chinuitoare deliberare, amânări şi ezitări. Pavese a umplut cu ele un întreg jurnal, înainte de a lua o decizie. (...)
Sunt convins că imbecilii nu ajung să-şi pună problema sinuciderii Ei îşi trăiesc viaţa pănâ la adânci bătrâneţi, dacă sunt sănătoşi. Nu se încurcă "filosofând" ori analizându-se.
În fond, mai trebuie dovedit, oare, că Infernul este plata pentru inteligenţa umană? " - Octavian Paler

Acest fragment a fost introducerea a ceva ce o sa-şi păstreze amprenta în sufletul meu ceva timp de acum încolo.

(Singurul lucru cu care nu sunt de acord în ceea ce priveşte ideile domnului Paler este că astăzi din ce în ce mai mulţi imbecili îşi pun problema sinuciderii, sau nu îşi pun problema, ci pur şi simplu o fac. Ce e în trend, e în trend. )

Un paliativ, vă rog!

Mă tot învârt de la un timp printre nişte rafturi, nişte standuri; în nişte sectoare.
Mă tot învârt dezlegată la ochi şi caut cu mâinile în lumină.
Mă tot învârt dezlegată la picioare şi calc pe bucăţi reci de gresie.

Caut un paliativ.
Nu sunt bolnavă; nu mă zdruncină nicio durere.
Vreau un paliativ care să mă facă să nu mă mai învârt. Un timp.
Nu vreau soluţii definitive. Nu vreau nimic definitiv.
Până acum am găsit anestezice şi medicamente despre care se spune că au efect. Dar eu nu le vreau. Am un suflet proteic care respinge toate aceste substanţe; un suflet care simte intens, dar sincopat. De aceea vreau o soluţie de moment.

Probabil că peste un timp mi se va face iar dor de rafturi şi de sectoare. De lumină. De gresie.

Efervescenţă

Miroase a confuzie mai tare decât a fum de ţigară... Sau a început şi fumul de ţigară să miroasă a confuzie. Ceea ce îmi înţeapă nările acum nu este o confuzie oarecare, nu este o simplă stare, ci este o adevarată ambiguitate existenţială sau o adevărată existenţă ambiguă.
Existenţa se zbate în această ambiguitate, se zbate zdrobindu-se de alte existenţe şi rănindu-se. Conştientizează paradoxul şi pateticul acestei zbateri, pentru că nimic nu pătrunde şi nimic nu iese din ermeticul spaţiu al ambiguităţii, şi totuşi continuă cu o ambiţie de nestăvilit.
Nu este vorba de instinctul de autoconservare pentru că este ceva mult prea conştient. E ca şi cum existenţa îşi dublează individul în al cărui interior se propagă şi îl transformă pe unul în spectator al celuilalt; într-un spectator neputincios.

Tot ce există încearcă în continuu să-şi depăşească această condiţie telurică şi să se îndrepte spre cer; cerul, care este, de fapt, o utopie, o himeră, o prostie. Totul este o agitaţie fiabilă şi lipsită de fiabilitate (pentru că altfel nu pot spune), care are ca efect niciun efect (pentru că, până la urmă, cauzalitatea este o chestiune mai obiectivă decât efectul ale cărui cauze sunt intotdeauna discutabile).

Efervescenţa este evanescentă până în punctul în care intervine ciclicitatea. Dar acolo noi nu mai contăm.