Nelinişte

Cu cât pot acum înţelege lumea şi lucrurile (a căror măsură se pare că suntem), nu mai rămâne nicio urmă de îndoială că fericirea este exclusiv un proces de autosugestie, de alegere a unghiului din care privim ceea ce ni se întâmplă, un proces optativ ce se bazează, poate, pe încăpăţânarea noastră, pe caracterul nostru...

Auzeam la un tânăr cu sângele zvâcnind în vene, cu zbuciumuri sufleteşti, cu tentaculele minţii scăpărând care încotro într-o dorinţă nebună de a cunoaşte, de a simţi, de a descoperi, de a avea adevăruri şi păreri originale, cum îşi exprima dispreţul în faţa ideii acesteia a bucuriilor mărunte, a fericirii atinse printr-un gâdilat în talpă şi un zâmbet cald. Şi ce frumos e să visezi la fericirea aia care se postează în faţa ta cu un F mare şi impasibil, pe care nu poţi a n-o recunoaşte, căreia nu-i poţi rezista şi a cărei impozanţă şi filmicitate nu va putea-o contesta nimeni. Oh şi da suntem cu toţii nişte ipocriţi care spunem că orice lucru, cât de mic, te poate face fericit, iar aşteptarea marii fericiri nu-i decât deşertăciune. Tot eu urlam deunăzi împotriva elucubrantului Sisif al lui Camus pe care „trebuie să-l vedem fericit”! Şi ce revoltată eram în faţa contradicţiei până şi semantice între a considera năpasta cea mai fără de scăpare fericire!

Avem cu toţii dorul marii fericiri în noi. Însă poate nu înţelegem cum trebuie dorul acesta, şi nu pricepem de fapt unde şi cum ar fi posibilă o asemenea fericire... Şi în cazul acesta, în cazul acesta cum nu se poate mai rău, riscăm să pierdem ce am putea avea doar cu puţină simplitate sufletească şi poate... autosugestie.

Simplitatea sufletească ne trebuie. Ce adevărat şi simplu pune prinţul Mîşkin întrebările acestea: „Şi e cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele dacă eu sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte?”. Iar de simplitate este nevoie şi de a te bucura de bucurii mari.

Dar e aşa de greu şi e încă o dată greu să-ţi deznozi iţele înnodate ale sufletului şi să-l descomplici. Şi în momente din astea când mă apucă tristeţile şi doruri şi frământări şi veşnica nemulţumire de mine şi apoi de ceilalţi şi pretenţiile nejustificate în faţa lumii şi senzaţia aia de gol aşa de ameţitoare şi înnebunitoare... în momentele astea, da, încerc să fiu fericită că trec pe lângă un copac şi că mă gâdilă un fir de iarbă în talpă. Asta-i tot. Şi deşi încec mereu asta şi mă străduiesc nespus tot am impresia că de fapt starea mea de fond nu asta e, ci cealaltă, şi că fericirile sunt episoade şi nicidecum nefericirile.