malformaţie

am două inimi.

cu una

m-am ales din naştere,

cu a doua –

dintr-o angoasă somatizată sau

o gaşcă de diavoli şi-au făcut

cuib viermuitor

la mine-n piept.

pe prima nici nu o simt,

a doua e necazul.

bate ziua,

noaptea

şi între ele,

sincopat

aritmic

mistuitor

sugrumând-o pe prima,

îmi şopteşte mereu

ţi-e frică, ţi-e frică, ţi-e frică,

ţi-e frică, ţi-e frică,

ţi-e frică, ţi-e frică, ţi-e frică,

mi-e frică, lasă-mă,

ştiu că mi-e frică,

ţi-e frică, îmi spune

ca să aibă mereu

ultimul cuvânt.

mă văd pusă în situaţia

de a-mi strivi una dintre inimi

cu călcâiul.

târfele-copaci

sunt fete crescute la margine de drum

stau neclintite ca pomii,

gata să primească

între picioarele-crengi

tirurile şi camioanele lumii

li se lărgesc gurile în rânjete

şi li se strâng inimile în spasme

de câte ori câte unul opreşte

ca atunci când

fetiţe fiind

uşi rău-prevestitoare se trânteau de perete.

ele ştiu să-şi înghită spasmul

cu un surplus de salivă,

în stomac se dizolvă,

între pereţii calzi ai vintrelor lor

îşi lasă

scursurile de ulei de motor camioanele lumii.

picioarele-crengi se-mput

cu miros de benzină

răbdarea lor arboriferă

le face să stea perioade colosale

împietrite

timpi sacrosancţi pe care

camioanele lumii îi respectă,

le lasă pe fetele-pomi

să-şi adâncească rădăcinile lângă şosea

să-şi lase pletele răsvopsite

în voia fotosintezei

de pe urma căreia

îşi vor trage mai apoi cu toţii seva.

fetele de la marginea drumului aşteaptă

şi cresc pe nesimţite

cu ţâţele-coroane

la vedere

şi cu inimile înscorţoşate.

 în jurul lor se strâng grămezi de frunze uscate.

supravieţuitorii


oameni fără cap
trec călări
pe şosele de asfalt,
galopează printre liniile albe
ce ţin punctat,
şi pe alocuri, continuu,
plusul beregatelor lor
care nu duc nicăieri.

bucăţi de câini
răsar,
pulpe îmblănite de
câini fără stăpân
se sfredelesc în soare.

oamenii călări ar lăcrima,
dar n-au pe unde,
ar lăcrima de o nostalgie nelămurită
după scaune comode,
motoare puternice,
volane înfăşurate în pielea
cailor pe care îi frământă
între picioare.

o copită sfărâmă
un femur de câine,
o lacrimă de nicăieri
sfârâie pe asfalt.

Unitatea de măsură pentru tristeţea mea reprezintă cel mai adesea distanţa dintre mine şi mine. Nefiind multiplicabilă şi aplicabilă altor intervale, ea n-are niciun sens, dar câteodată îţi mai iei gândul cu măsuratul.

Haiku

mugur apărut

prima noapte după iarnă

pe ramul de măr

dedicat lui Raul de ziua lui

Sonia Marmeladova

clipeşte rar şi lung

şi-aşteaptă.

firele de vânt de stepă

îi ustură aureola

de zeiţă înţeleaptă.

departe,

pe alt pământ,

în alte zile

a trimis un Lazăr mort

strigând să se închine

eu am ucis

eu am ucis

eu am ucis.

clipeşte rar şi lung

şi-aşteaptă.

aşteaptă

fără-mpotrivire

să se scurgă

încet

priveghelnicele patru zile.

căci timpul

ei îi prisoseşte

ca unui nou-născut.

a înviat din Magdalenă,

mironosiţă s-a făcut

urmându-i în acelaşi timp

şi Mielului,

şi ucigaşului de oi.

să vreau şi nu mai pot

a lui să nu mai fiu

sunt prinsă-n doruri lungi

dar ucigătoare de pustiu

să vreau şi nu mai pot

golul să-l trăiesc

jalea omului stingher

prefăcută-n nefiresc

să vreau şi nu mai pot

singură să cânt

jalnic sau voios

doinele de pe pământ

pe lumea asta

sfinţenia

se poate pipăi cu mâna

doar într-un sân de mamă

*

prin faţa mamei

se trece

dând cu tâmpla de pământ

de cutremurare

*

icoana

cetei sfintelor mame

înfăţişează o mulţime de atlaşi

cu umerii înguşti

**

am văzut

că fac umbră pământului

şi m-am întrebat

dacă degeaba

**

o,

sfântă Penelopă,

mă rog

să ştiu cum se desface lucrătura