Să-i iubim pe visători!

Nichita Stănescu: "Să-i iubim pe visători!"

"Privit din afară, "spectacolul" era, poate, naiv, şi, într-un fel, meritam să fim luaţi peste picior de cei care-i dispreţuiesc pe visători. Căci istoria nu e făcută de idealişti. Pe deasupra, simplificam, ca nişte copii, tragedia trăită de România în ultima jumătate de veac. Ne închipuiam, cu o imensă naivitate, că această tragedie se putea încheia, miraculos, într-o noapte. Asta nu mă împiedică să-mi fie aproape milă de cei care şi-au bătut joc de "Piaţa Universităţii". Au pierdut o ocazie, cu care nu ştiu dacă se vor mai întâlni vreodată, de a visa cu ochii deschişi. Era ceva formidabil, Andrei, în acele nopţi, te rog să mă crezi. Plutea în ele o adevărată vrajă. Să vezi mii de oameni îngenuncheaţi pe caldarâm şi spunând cu voce tare "Tatăl nostru", între baricade, sub cerul înstelat, în timp ce, dincolo de mulţimea care se ruga, poliţia privea nedumerită, de piatră să fi fost şi tot te trecea un fior. Cum să nu-mi fie milă de realismul meschin al celor care ne-au luat în derâdere? Într-o lume terorizată şi mediocrizată, sufleteşte, de mitul "reuşitei" (cariere, succes etc.), noi ne-am permis să participăm la mitul unui eşec. A fost marea noastră sfidare. Ne încurajam unii pe alţii să visăm, să aşteptăm, cu o credinţă care sfida orice calcul, şi nu mă va convinge nimeni că şa ceva valorează puţin. Fervoarea inutilă cu care se cânta acolo "vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni" e una din dovezile cele mai frumoase că, după revoluţie, au fost mulţi romantici în Bucureşti. Socotelile celor care ne-au persiflat au ieşit, de altfel, pe dos, fiindcă evenimentele au confirmat întru totul destinul lui Don Quijote. Hulită, batjocorită, "Piaţa Universităţii" a devenit, spre disperarea detractorilor săi, o legendă. Acum se circulă acolo. Poliţia stă la pândă. Cum apare pericolul blocării circulaţiei, intervine şi îi împrăştie pe "agitatori". Numai că asupra miturilor poliţia n-are niciun control."
(Octavian Paler - "Don Quijote în Est")


Încercând să îmi dau seama ce se întâmplă astăzi cu lumea, cu lumea mea, mică, încercând să îmi explic ce se întâmplă cu colegii mei de clasă, cu oamenii pe care îi văd în nu prea lungile mele drumuri prin oraş, cu ce mai văd pe la televizor (din în ce în ce mai rar, ce-i drept), mi-am dat seama că este de-a dreptul profetic ceea ce spune Paler în cartea sa, şi anume că fenomenul "Piaţa Universităţii" este şi va fi unul singular. Da, nu mai avem ocazia să ne adunăm cinşpe mii de oameni să visăm împreună cu ochii deschişi. Probabil e unul dintre lucrurile asemeni celor care ţi se întâmplă doar o dată în viaţă - doar o dată în istorie.
Este trist, dar nu alarmant. Ceea ce este însă într-adevăr alarmant este că "Piaţa Universităţii" nu mai există nici măcar la nivel individual. Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni? Care oameni? Astăzi, dacă s-ar repeta istoria, dacă ar avea loc revoluţia, dacă un alt Ceauşescu ar fi împuşcat, în Piaţa Universităţii de după ar bate vântul. Nu mai avem romantici. Nu mai e timp, nu mai e energie, cine-şi permite să viseze?
Noi ăştia născuţi după Revoluţie (nici nu ştiu dacă să scriu cu majusculă sau nu, dar scriu pentru că au murit nevinovaţi), ne-am născut gata bătrâni. Obsesia utilităţii a înlocuit poveştile cu prinţi care-şi dau vieţile pentru iubitele lor şi ne-a decolorat adolescenţa. Adolescenţa spălăcită pe care o trăim, cu consolarea imitării filmelor americane ne-a îmbătrânit, dar nu întru înţelepciune, ci întru infirmitate. Visăm cu râsete vulgare la cariere prin străinătăţuri, la comfort şi la "cel mai...", "primul...", "de top", şi ne uităm la televizor fără să fi pus mâna pe o carte şi emitem cu nonşalanţă adevăruri absolute, precum "România îşi are conducătorii pe care-i merită!". De când hotărâm noi cine şi ce merită? Eu zic să punem mâna să citim, să citim, să citim! Să citim ce orori a îndurat poporul român, să vedem ce a însemnat titlul băşcălios de "Golden Age" de pe o carte scumpă şi dichisită pe care am văzut-o într-o librărie, în care copiii post-comunismului sunt încântaţi cu frumoasele constume de pioneri şi bancnotele pline de personalitate de pe vremea "înainte era mai bine". Eu zic să citim şi să vedem ce înseamnă să ni se înfioare carnea pe noi, căci, mi se pare, carnea ni se cam fleşcăieşte pe oase.
Şi mai zic şi să visăm! Acelaşi Paler zice că soarta idealiştilor este să fie prostiţi! Ei şi? Mai bine prostit şi liber, decât şmecher şi încătuşat, gol. Este datoria noastră să supravieţuim, dar nu este oare aceeaşi şi datoria şobolanului din beci? A supravieţui întru pervertire, este mai rău decât a te sinucide.
Da, naiv şi patetic. Asta şi vreau! Am optsprezece ani şi sângele îmi clocoteşte în vine şi nu am de gând să sacrific atâta energie nici pentru a ieşi de acum la pensie, nici pentru a deveni "ca lumea", nici pentru a îngroşa rândurile ignoranţilor şi pervertiţilor! Avem timp să fim pragmatici mai încolo, acuma hai să fim visători!

Tatăl nostru care eşti în ceruri,

sfinţească-se numele Tău,

vie împărăţia Ta,

facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe Pământ.

Pâinea noastră cea de toate zilele,

dă-ne-o nouă astăzi

şi ne iartă nouă greşelile noastre

precum iertăm şi noi greşiţilor noştri

şi nu ne duce pe noi în ispită

ci ne izbăveşte de cel rău.

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea,

acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.