Astăzi mi-au venit în minte friguri din viaţa mea.
Era scurt-metrajul ăla cu Einstein copil care spunea că la fel cum răul e absenţa lui Dumnezeu, frigul e lipsa căldurii, adică nu există în sine.
Însă îţi poate fi frig când e frig afară, dar îţi poate fi frig şi când e cald. Eu am mâinile reci câteodată vara. Îţi poate fi frig când ai febră şi de fapt eşti fierbinte. Îţi poate fi frig când ai aflat o veste foarte proastă, la fel cum îţi poate fi frig înainte de un examen. Şi nu contează cât de cald e în jur.
Frigul despre care eu vorbesc este un sentiment, e chiar un sentiment real, concret, nu e senzaţie, e sentiment. Pentru mine e sentiment. Când e să simţi frig, îl simţi oricât de cald ar fi. E mai sentiment decât semntimentele veterane, consacrate, atât de abstracte că trebuie să faci o mie de introspecţii ca să îţi dai seama că nu ştii dacă ai simţit într-adevăr sau ţi s-a părut doar.
Mi-a fost foarte frig de câteva ori în viaţă. Şi e ciudat că mi-a fost atât de frig încât n-aş putea să uit vreodată. Eu uit lucruri. Majoritatea lucrurilor care mi se întâmplă eu le uit, dar frigurile mari nu le uit.
N-am avut niciodată febră foarte mare. Dar se spune că atunci când ai malarie, sau alte boli care îţi ridică temperatura corpului foarte mult, ai frisoane şi începi să delirezi, nu mai eşti conştient. Când suferi de friguri te desprinzi de realitate. Dar mi-a fost şi mie foarte, foarte frig. Nu a zis nimeni că aş fi delirat, dar poate că ce am trăit atunci nu a fost în realitate. Sau poate numai ce am trăit atunci a fost în realitate.
Eram mică şi ne plimbam deja de mult timp. Era o iarnă aşa geroasă, nici nu ningea, şi bruma aia de zăpadă ce era se înţepenise de tot. Am ajuns pe un teren de sport şi tu mi-ai spus hai să plecăm că sunt nişte băieţi mari acolo şi poate se iau de noi. Eu eram mai mică decât tine dar în sinea mea mă gândeam, Doamne ce fricos şi ăsta şi ţi-am zis hai că nu ne fac nimic. Până la urmă ne-au fugărit ăia, până am ajuns la mama şi eu aveam degetele de la picioare vinete de şi-a făcut mama cruci şi m-a dus la doctor. Mi-a fost foarte frig atunci.
Apoi eram în clasa a 8-a şi eram la meditaţii la mate cu domnul Raţiu; domnul Ion Raţiu, dar nu ăla de la istorie. Era un prof de mate bătrân şi ursuz care vorbea foarte stâlcit ardeleneşte şi, ciudat, avea aceleaşi poante ca proful de mate de acum, de genul închide paranteza că-i curent şi nu-mi mai vine alta în minte, de unde am ajuns eu la concluzia că profii de mate ardeleni au un cod anume de conduită care include şi aceste poante, în fine, eram acolo pe scaunul ăla pe care stăteam de fiecare dată şi-mi dăduse exerciţiile delimitate toate de câte o linie dreaptă cu o steluţă în mijloc. Îmi era atât de frig că îmi venea să urlu şi Raţiu era cu şubele pe el şi eu dârdâiam. Îmi curgea nasul în neştire şi nu aveam decât o amărâtă de mânecă şi îmi era ruşine să-i cer un şerveţel. Şi acuma îmi e ruşine. Doamne, ce frig mi-a fost.
Altădată, eram la capătul lui 6 şi stăteam pe o bancă, eram după nopţi nedormite şi chinuite şi stăteam şi te aşteptam pe banca aia idioată. Îţi dădusem mesaj că te aştept abia după ce ajunsesem acolo ca să fiu sigură că chinuiala îmi va fi mai mare, de parcă aveai să apreciezi sau ceva. Era atât de frig că aveam nişte cizme foarte groase şi, chiar şi aşa, nu mai îmi simţeam picioarele. La un moment dat am aţipit, acolo aşa, în frigul ăla, era aşa întuneric şi frig şi ţineam cărţuliile alea groase, şi nu mai veneai şi se perindau atâtea feţe fără rost prin faţa mea şi tu nu mai apăreai. Frigul ăla de atunci m-a ţinut ceva.
Altădată, era atât de frig şi tu erai atât de îngheţat în teneşii ăia ai tăi, iar mie îmi îngheţase părul ud de puteai să înţepi baloane cu el. Ţi-era frig că mergeai aşa de repede că eu mereu rămâneam în urmă şi trebuia să mă ţin după tine, dar a fost frumos pentru că atunci când am căzut te-ai întors şi m-ai ridicat. Râdeam de îngheţaţi ce eram şi mergeam fără bilet de parcă lumea era a noastră şi nu ne păsa dacă s-a oprit toată să se uite la noi ca la un spctacol, sau şi-a întors spatele uitând de noi. Atunci parcă n-a fost aşa de frig.
Poate că viaţa mea nu se măsoară în ani, ci în friguri.
Era scurt-metrajul ăla cu Einstein copil care spunea că la fel cum răul e absenţa lui Dumnezeu, frigul e lipsa căldurii, adică nu există în sine.
Însă îţi poate fi frig când e frig afară, dar îţi poate fi frig şi când e cald. Eu am mâinile reci câteodată vara. Îţi poate fi frig când ai febră şi de fapt eşti fierbinte. Îţi poate fi frig când ai aflat o veste foarte proastă, la fel cum îţi poate fi frig înainte de un examen. Şi nu contează cât de cald e în jur.
Frigul despre care eu vorbesc este un sentiment, e chiar un sentiment real, concret, nu e senzaţie, e sentiment. Pentru mine e sentiment. Când e să simţi frig, îl simţi oricât de cald ar fi. E mai sentiment decât semntimentele veterane, consacrate, atât de abstracte că trebuie să faci o mie de introspecţii ca să îţi dai seama că nu ştii dacă ai simţit într-adevăr sau ţi s-a părut doar.
Mi-a fost foarte frig de câteva ori în viaţă. Şi e ciudat că mi-a fost atât de frig încât n-aş putea să uit vreodată. Eu uit lucruri. Majoritatea lucrurilor care mi se întâmplă eu le uit, dar frigurile mari nu le uit.
N-am avut niciodată febră foarte mare. Dar se spune că atunci când ai malarie, sau alte boli care îţi ridică temperatura corpului foarte mult, ai frisoane şi începi să delirezi, nu mai eşti conştient. Când suferi de friguri te desprinzi de realitate. Dar mi-a fost şi mie foarte, foarte frig. Nu a zis nimeni că aş fi delirat, dar poate că ce am trăit atunci nu a fost în realitate. Sau poate numai ce am trăit atunci a fost în realitate.
Eram mică şi ne plimbam deja de mult timp. Era o iarnă aşa geroasă, nici nu ningea, şi bruma aia de zăpadă ce era se înţepenise de tot. Am ajuns pe un teren de sport şi tu mi-ai spus hai să plecăm că sunt nişte băieţi mari acolo şi poate se iau de noi. Eu eram mai mică decât tine dar în sinea mea mă gândeam, Doamne ce fricos şi ăsta şi ţi-am zis hai că nu ne fac nimic. Până la urmă ne-au fugărit ăia, până am ajuns la mama şi eu aveam degetele de la picioare vinete de şi-a făcut mama cruci şi m-a dus la doctor. Mi-a fost foarte frig atunci.
Apoi eram în clasa a 8-a şi eram la meditaţii la mate cu domnul Raţiu; domnul Ion Raţiu, dar nu ăla de la istorie. Era un prof de mate bătrân şi ursuz care vorbea foarte stâlcit ardeleneşte şi, ciudat, avea aceleaşi poante ca proful de mate de acum, de genul închide paranteza că-i curent şi nu-mi mai vine alta în minte, de unde am ajuns eu la concluzia că profii de mate ardeleni au un cod anume de conduită care include şi aceste poante, în fine, eram acolo pe scaunul ăla pe care stăteam de fiecare dată şi-mi dăduse exerciţiile delimitate toate de câte o linie dreaptă cu o steluţă în mijloc. Îmi era atât de frig că îmi venea să urlu şi Raţiu era cu şubele pe el şi eu dârdâiam. Îmi curgea nasul în neştire şi nu aveam decât o amărâtă de mânecă şi îmi era ruşine să-i cer un şerveţel. Şi acuma îmi e ruşine. Doamne, ce frig mi-a fost.
Altădată, eram la capătul lui 6 şi stăteam pe o bancă, eram după nopţi nedormite şi chinuite şi stăteam şi te aşteptam pe banca aia idioată. Îţi dădusem mesaj că te aştept abia după ce ajunsesem acolo ca să fiu sigură că chinuiala îmi va fi mai mare, de parcă aveai să apreciezi sau ceva. Era atât de frig că aveam nişte cizme foarte groase şi, chiar şi aşa, nu mai îmi simţeam picioarele. La un moment dat am aţipit, acolo aşa, în frigul ăla, era aşa întuneric şi frig şi ţineam cărţuliile alea groase, şi nu mai veneai şi se perindau atâtea feţe fără rost prin faţa mea şi tu nu mai apăreai. Frigul ăla de atunci m-a ţinut ceva.
Altădată, era atât de frig şi tu erai atât de îngheţat în teneşii ăia ai tăi, iar mie îmi îngheţase părul ud de puteai să înţepi baloane cu el. Ţi-era frig că mergeai aşa de repede că eu mereu rămâneam în urmă şi trebuia să mă ţin după tine, dar a fost frumos pentru că atunci când am căzut te-ai întors şi m-ai ridicat. Râdeam de îngheţaţi ce eram şi mergeam fără bilet de parcă lumea era a noastră şi nu ne păsa dacă s-a oprit toată să se uite la noi ca la un spctacol, sau şi-a întors spatele uitând de noi. Atunci parcă n-a fost aşa de frig.
Poate că viaţa mea nu se măsoară în ani, ci în friguri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu