luni, 29 martie 2010

Vis din Săptămâna Patimilor

"Raskolnikov zăcu în spital până la sfârşitul postului şi Săptămâna Mare. Aproape întremat, îşi aminti de visele lui pe când zăcuse cu febră mare şi în delir. I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toţi, în afară de câţiva aleşi. Apăruseră nişte trichine noi, nişte fiinţe microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Aceste fiinţe erau spirite înzestrate cu raţiune şi voinţă. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau şi-şi pierdeau minţile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenţi şi atât de siguri de adevărul lor ca cei atinşi de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţeleageau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi deznădăjduia, uitându-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi-şi frângea mâinile. Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu ştiau pe cine să condamne şi pe cine să achite. Se omorau între ei într-o furie absurdă. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rândurile se desfăceau, ostaşii se năpusteau unii împotriva celorlalţi, se împungeau, se tăiau, se sfârtecau şi se mâncau între ei. În oraşe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemaţi toţi, dar cine chema şi pentru ce chema nu ştia nimeni, şi toţi erau alarmaţi. Oamenii părăsiseră meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă fiecare îşi propunea ideile, reformele şi nu puteau să cadă la o înţelegere înte ei; agricultura era părăsită. Ici-colo oamenii se adunau grămadă, se învoiau să întreprindă o acţiune comună, jurau să nu se mai despartă, dar o clipă după aceea îşi uitau făgăduielile şi începeau imediat cu totul altceva decât ceea ce propuseseră, se învinuiau reciproc, se băteau, se omorau. Casele luau foc, începuse şi foametea. Toţi şi toate se prăpădeau. Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decât câţiva oameni curaţi la suflet, oameni aleşi, destinaţi să dea naştere unei noi omeniri, să reînnoiască viaţa, să purifice pământul; dar nimeni nu-i lua în seamă nicăieri pe aceşti oameni, nimeni nu le auzea vorba şi glasul."
("Crimă şi pedeapsă" - Dostoievski)

Niciun comentariu: