Să mă întorc cu două ierni înapoi şi să mă proptesc cu încăpăţânare în ziua aceea neobişnuit de caldă, neobişnuit de frumoasă, neobişnuit de neobişnuită. De ce n-am recunoscut ziua aia, de ce n-am ştiut că ea va fi? Că o opream, mi-o lipeam pe ochi, pe frunte, mă făceam mumie din pânza ei frumos mirositoare, nu aş mai fi vrut să mai ştiu de nimeni şi de nimic.
Ştiu că e doar un moment care o să treacă şi ştiu că n-are niciun rost, şi ştiu că trebuie să fim puternici şi tari şi tot ce mai trebuie, că altfel suntem penibil şi patetici, dar nu îmi pasă acum, nu-mi pasă şi gata, vreau înapoi la Sibiu în ziua aia când cine m-oi fi crezut de am lăsat-o să treacă!
4 comentarii:
Ne credem doar noi înşine şi atât, ca şi când ar fi de ajuns, ca şi când am fi stăpânii sau creatorii fericirii veşnice. Şi uităm că aceasta nu este pământeană, că, pentru a o dobândi, trebuie să o merităm, trebuie să acceptăm suferinţa.
Şi apoi, e Săptămâna Patimilor. Nu lăsa nimic şi pe nimeni să îţi umbrească marea fericire a Învierii Domnului, care va veni, însă, numai după trădarea şi răstignirea Lui, după suferinţă. Doamne ajută!
“Doamne ajută”
Ce frază odioasă!
Văitare de oameni slabi.
De ce trebuie să depindem de “ajutorul” altcuiva?
De ce nu ne-am fi noi înşine suficienţi?
De ce nu putem străluci singuri?
Fiindcă nu e deloc simplu.
Fiindcă preferăm să ne lamentăm în schimb.
Să ne acceptăm suferinţa cu demnitate.
Numai noi înşine ne putem ajuta.
A cere ajutorul lui Dumnezeu nu cred că e lipsit de demnitate. De fapt, cred că cel mai mare nivel de demnitate pe care un om îl poate atinge în viaţă este când cere ajutorul, depinde şi îi e frică NUMAI de Dumnezeu.
Nu sunt de acord. Nu pot fi de acord. Nu vreau să fiu de acord.
Trimiteți un comentariu