Predispoziţia spre greşeli regretabile

Omul este fiinţa regretului, a părutului rău. Omul îşi complică existenţa greşind, apoi se plânge încontinuu că doarme chinuit în culcuşul ontic pe care singur şi l-a aşternut. Omul nu e mândru când greşeşte, dar se ţine băţos când suferă de pe urma greşelii, găsind vinovaţi. Omul nu are astâmpăr şi mereu se văicăreşte.

Pentru edificarea acestei naturi a omului, alegem două exemple foarte diferite (pentru mai multă concludenţă) , unul bărbat, cealaltă femeie, din două illo tempore foarte diferite, cu mentalităţi, graiuri, vestimentaţii deasemenea foarte diferite. Ceea ce au în comun cele două personaje este nesocotirea unor sfaturi iniţiale şi esenţiale. Vom enunţa doar sfaturile, lăsând cititorul să înţeleagă despre cine este vorba.

1. „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”

2. „Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi puté; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi.”

*


Eva – crăişorul se lasă păcăliţi de şarpele – Spân, nesocotind sfatul Părintelui, şi sunt aruncaţi într-o lume zbuciumată în care trebuie să îşi ducă existenţa şi să trecă probe de curaj pendulând neîncetat între Alb şi Harap, între Rai şi Iad, între mărire şi lepădătură a universului.

Emil Cioran spune că omul nu pentru că a vrut să cunoască a căzut din Rai (în timp), ci din setea de glorie. Îndrăznim să-l contrazicem, întrucât Eva nu a fost mândră când a gustat din măr, ea s-a făcut dârză abia după ce s-a văzut căzută. Deşi mândria este cel mai mare păcat al oamenilor, dreptul de autor asupra lui aparţine... altcuiva.

Dar omul căzut în loc să se căiască şi să lucreze întru reabilitarea sa, a devenit mândru, veleitar, vrându-se stăpân, ajungând să credă că „el însuşi ar fi capabil să recreeze lumea şi cerul dacă ar avea la îndemână materia”(Marsilio Ficino). Omul uită că deşi el este creator, el este un creator creat de către o divinitate necreat-creatoare, sau increat-creatoare. Leibniz subliniază precaritatea puterii creatoare a omului, care, spre deosebire de mecanismele create de divinitate ale căror componente sunt la rândul lor mecanisme şi tot aşa, creează mecanisme ale căror componente luate individual sunt nimic. Afirmaţia lui Ficino este corectă semnatic, da, materia este o condiţie necesară pentru creaţia umană căci ex nihilo nihil fit, dar uită faptul că lumea a fost creată ex nihilo, creaţie de care doar Dumnezeu singur este capabil.

Dar acest imbecil vierme de pâmânt care se vrea mare senior nu se opreşte aici. Omul vine şi urlă cât îl ţin plămânii „Gott ist tot!”. Îl omoară pe Dumnezeu ca să pună îl loc o fiinţă mai mult sau mai puţin posibilă, cu numeroase însuşiri antihristice, la o adică, şi îi spune supraom. În timp ce Descartes, odată ştiindu-se pe sine ca fiind, a văzut indispensabilă şi firească existenţa lui Dumnezeu, la Nietzsche principiul cartezian „sum, ergo Deus est” se transformă în „sum, ergo Deus non est”.

„Să fii mai mult decât un om în lumea oamenilor. Să scapi de condiţia umană. Nu puternic, atotputernic. ” spune Malraux. Omul se vrea singur în lume şi atotputernic. Acest „supra” la care tot jinduieşte îl hiptnotizează, îl conduce, îl face să calce peste cadavre, gata să treacă „dincolo de bine şi rău”. Nu adevărul şi binele sunt acum scopurile omului, adevărul nefiind interesant câtă vreme, în termenii lui W. James, nu are valoare „în bani gheaţă”, ci glorificarea îmbătătoare, dionisiacă a vieţii.

Aproape că am putea spune nu numai că „omul e blestemat să fie liber”, dar că omul e blestemat să fie om. Însă ieşirea din acest aparent blestem nu trebuie căutată în afara omului, în supra-omenesc, ci chiar în însuşi omul. Această alienare de care suferă mai ales omul modern este cauza suferinţelor sale. Într-o lume a vitezei, a fetişizării tehnologiei, a alienării, a urbanizării, omul trebuie să revină la esenţe. Acum mai mult ca niciodată avem nevoie de un frontispiciu de oracol pe care să scrie „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Iar odată ce ne-am regăsit pe noi în noi înşine părerea de rău va fi cea care ne va vindeca.