Să le zâmbeşti. Să nu le spui că nu îţi place faţa lor. Să zâmbeşti şi să spui lucruri interesante ca să vadă ditamai personalitatea pe care o ai. Să te invidieze. Să te placă. Să vorbeşti rar şi apăsat. Să te îmbraci cum ştii tu mai bine, chiar dacă nu îţi place, dar dacă ştii că lor le va place, merită! Să mai faci din când în când câte un compliment subtil (să nu fie prea direct că dup-aia au impresia că eşti prea leşinat după ei). Să ai grijă din ce gaşcă îţi alegi prietenul şi să nu cumva să pierzi timpul cu oameni inferiori (nu de alta, dar să nu fi şi tu catalogat cu ei împreună). Eventual să te apuci de fumat şi să-ţi fluturi ţigara pe Republicii cu o atitudine de wonder-woman. Şi iarăşi: să le zâmbeşti! Ai citit tu într-o revistă şi ziceau că ăsta e secretul. Să dansezi excentric şi provocator, nu care cumva să te pierzi printre plebe şi să nu fi observat. Să-ţi iei haine de firmă şi să-ţi doreşti să laşi şi eticheta pe afară dacă se poate. Să pui pe net poze cu tine, cu prietenii tăi, cu viaţa ta parcă ruptă din filme.
Ca să te placă, normal.
Oamenii sunt dependenţi de oameni. Dacă nu ar fi această dependenţă, nu ar exista nicio valoare umană. Nu ar exista utopia, ambiţia, nimic.
Oamenii sunt oameni prin oameni, sunt infractori prin oameni, sunt genii prin oameni şi tot aşa.
Conceptul de om nu ar fi existat dacă nu ar fi existat şi un al doilea om. Doar un al doilea om îl face pe primul să fie om. Doar acesta îl face să simtă; fie că-i vorba de invidie, iubire, ambiţie sau ură.
Interdependenţa aceasta dintre oameni este cauza, şi în acelaşi timp efectul, omului asupra omului. De aceea dorinţa de a fi plăcuţi printre oameni este aproape o chestiune fiziologică.
Chiar şi cei care se consideră independenţi, anarhişti, sinceri până la modul jignitor sau rupţi de realitate şi de prozaic, sunt aşa tocmai pentru a impresiona oamenii, pentru a se face urâţi de oameni sau pentru a face oamenii să sufere. Altfel nu se poate.
E foarte ciudat, pentru că pornisem a scrie tocmai pentru a-mi exprima dispreţul faţă de această trăsătură umană, dar pe parcurs m-am răzgândit. Aş fi făcut-o doar pentru a demonstra.... În fine.
Sunt mulţumită de concluzia la care am ajuns.
Oamenii sunt nişte mecanisme foarte interesante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu