Aşa ca de sfârşit de an

De câteva zile îmi tot induc gândul ăsta de a face un rezumat, un inventar al anului care tocmai trece prin, lângă şi, probabil, puţin, şi cu mine.
Dar oricât aş fi stat în faţa foii ăsteia, nu am reuşit să scriu nimic. Poate îmi lipsesc capacitatea de sinteză, spontaneitatea, sau, sigur, memoria bună. Însă apoi mi-am zis "De unde pornirile astea contabiliceşti?!". Ce-mi pasă ce s-a întâmplat, dacă au fost bune sau rele, dacă mi-au plăcut sau nu, că doar niciodată n-am fost stăpânită de vreo formă de paseism, ce-i cu mine acum?
Nu. Lucrurile nu trebuie să le privesc aşa. Ceea ce trebuie să mă intereseze e diferenţa dintre mine atunci şi acum. Dar iarăşi, gândindu-mă la asta îmi dau seama că ştiu mult mai bine cum eram atunci, mai ales că revelionul ăla m-a marcat, decât ştiu cum sunt acum. Aşadar pot spune că în privinţa spiritului critic tot la pământ am rămas (n-am involuat pentru că nici atunci nu ştiam ce era atunci, abia acuma ştiu).
Anul ăsta au fost multe momente în care am fost fericită, şi tot mai multe. M-am şi schimbat mult, lucru normal pentru vârsta asta, presupun. Abia aştept să depăşesc faza asta de eclectisme!
Aş scrie mai mult, dar parcă devine dubioasă chestia asta cu studiul propriei persoane, introspecţie sau ce-o fi, mai ales aici pe blog, şi oricum nu sunt în stare. Oricum, nu am nevoie să mă autoinventariez. Măcar de asta sunt sigură.
Cât despre anul ăstălalt, Doamne-ajută! şi multe planuri mari.