Acest nu-ştiu-ce care creşte pe zi ce trece. Acest fior pe care îl simt tot mai des.
Aşa din poveşti vânătoreşti şi din experienţă, nu prea edificatoare ce-i drept, ştiam că mărimea sau intensitatea acestui nu-ştiu-ce trebuie să fie invers proporţională cu trecerea timpului. Însă mi se pare că nu-i aşa. Şi culmea, mi-am dat seama tocmai acum, când m-au năpădit lacrimi necontrolate şi o greaţă inexplicabilă, când am văzut nu-ştiu-ce-ul închis într-un borcan cu vid.
Însă acum nu-ştiu-ce s-a luminat şi e ştiu-ce. Şi e aşa de bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu