Am privit cu ochii în sus. Şi vedeam cum apa se târa de-a lungul tavanului ca apoi să se desprindă câte puţin, udând aerul pe lângă care trecea şi izbindu-se, în final, de cimentul rece.
Priveam în sus, iar mirosul de mucegai îmi intra în nară ca o bilă mai mare decât nara. Şi se încăpăţâna să intre şi intra.
Apoi am privit în sus şi mi-am dat seama că tavanul era foarte sus; mai sus decât de obicei. M-am gândit atunci că totuşi e bine pentru că apa îşi pierdea din substanţă pe o traiectorie aşa de lungă. Da, da.
Am deschis apoi ochii larg, tot în sus, încercând să văd ce e dincolo de tavan. Asta însă era imposibil. Nu puteam să văd. În orice caz, dincolo de tavan trebuie să fi fost apa. Apa, tolănindu-se şi lăfăindu-se deasupra tavanului, grandomană şi de un calm cerebral, fiind sigură că mai devreme sau mai târziu va ajunge toată să guste din răceala şi luciul cimentului.
Abia târziu mi-am dat seama că nu făceam bine ce făceam, tot privind atâta cu ochii în sus, când un strop fanatic de apă mi s-a izbit de ochi. Atunci totul s-a sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu