Eu sunt, el nu

M-am trezit şi am început să-mi văd pleoapele. Erau roşii sau portocalii, nu ştiu căci culoarea nu stătea locului. Apoi, brusc, s-au întunecat şi au rămas aşa, negre.
Mă uitam la pleoapele-mi negre fără să-mi doresc altceva. Îmi simţeam genele în afara lor încleştându-se stângace. Dar dincolo de ele nu mai simţeam nimic, nu mai vedeam nimic. Dincolo de ele neantul se întindea cenuşiu şi hâd, dar eu nu vroiam deloc să-l simt sau să-l văd... Mă mulţumeam cu priveliştea pleoapelor mele; o privelişte caldă.

Însă, fără să-mi dau seama de nimic, două gheare s-au înfipt în carnea subţire a pleoapelor. Şi au început să tragă. Mă împotriveam. Simţeam gustul sângelui din pleoape şi mă împotriveam. Probabil genele se încleştau acum cu sânge. Dar acele gheare reci nu încetau...
Nu ştiu de ce fel de nebunie or fi fost mânate, dar vroiau atât de mult să simt neantul, să văd neantul... cenuşiu şi hâd.
Şi timpul tot trecea, sângele îmi intra tot mai mult în gură, iar ghearele trăgeau. Până într-o clipă. Când nu am mai simţit durerea. Nu îmi mai vedeam pleoapele, dar nu vedeam nici neantul. Simţeam pleoapele cum se mişcă, dar şi sub ele era tot ceva opac.
Dacă ştiam, nu aş mai fi strâns atât de tare.

Voi chiar credeaţi că voi simţi sau că voi face parte din neant? Din cenuşiu? Din hâd? Din nimic...