Chiar când credeam că am murit... am simţit o apăsare în spate. Un deget se tot îndesea în spatele meu. M-am întors şi m-a întrebat unde mă duc. Nu era nici el, nu era nici ea, nu erau nici ei, nu erai nici tu, nu eraţi nici voi. Dar era. I-am răspuns că nu ştiu şi că şi dacă aş şti, de ce i-aş spuen tocmai lui, unui deget! Să mă lase în pace! Şi m-am întors iar cu spatele. Dar iarăşi simţeam apăsarea. Sleită de puteri m-am aşezat jos pe o piatră şi aşteptam să mai zică ceva. Dar nu mai zicea nimic. Tăceam ca şi piatra de sub mine şi ca tot nimicul ce ne înconjura.
Am simţit deodată o nevoie cumplită să clipesc. Iar când am deschis ochii drumul parcă se schimbase. Am încercat să păşesc şi apăsarea din spate dispăruse. Un zâmbet involuntar mi-a depărtat un colţ al gurii de celălalt şi am pornit la drum. Dar drumul acesta nu mai ducea spre moarte. Nu ducea nici spre el, nici spre ea, nici spre ei, nici spre tine, nici spre voi. Sau poate că ducea spre toţi şi toate. Dar ducea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu