Este un fapt binecunoscut şi mult prea vechi (măcar dinaintea vremii pe când Virgiliu scria poezii la Roma) că temporalitatea i-a dat multe bătăi de cap umanităţii, fiind printre cei mai spinoşi şi veninoşi ghimpi ce au stat vreodată în coastele, cam îngălbenite (ca să vezi!), ale acestei cvasi-entităţi, ciopârţite prin toate părţile de multele naşteri şi pieiri ce s-au succedat de-a lungul ghimpelui, pardon, al timpului. Aşadar, voioasă şi zglobie ar fi fost soarta umanităţii dacă şi-ar fi putut duce existenţa în tihnă, nestingherită şi necadenţată de secundare şi minutare, dacă ar fi putut şi ea să zburde pe melodii ca lumea, nu pe ritmuri de ticăit de ceas.
Temporalitatea asta păcătoasă l-a pus pe om pe gânduri, l-a pus să se frământe noaptea-n aşternuturi, i-a provocat cearcăne şi alte afecţiuni ale tenului, l-a adus în pragul disperării şi, uneori, chiar şi dincolo de el, l-a făcut să se umfle în pene cum n-ar fi făcut-o dacă ar fi fost nemuritor, l-a făcut să-şi ia zilele. Cu alte cuvinte, numai zile fripte şi răbdări prăjite (de ce or avea conotaţie culinară expresiile astea?) a văzut(/mâncat?) omul de la monsieur Timp.
Dar nu am vrut să vorbesc despre aceste aspecte groaznic de nefaste şi indezirabile, cu adevărat covârșitoare şi născătoare de nelinişti metafizice pe care ni le tot aruncă în faţă, clipă de clipă, temporalitatea, ci despre unele mai mărunte, de fapt, despre unul singur, prea puțin devastator, pentru care simt și o jenă, așa, că îl aduc în fața respectabilului ochi care citește, însă n-am ce-i face, nu mă mai simt în stare să iau de coarne marile probleme ale umanității.
Prin urmare, în atmosfera unei banalități și frivolități aproape candide, ceea ce mă frământă pe mine acum, o declar cinstit, nu este fugit irreparabile tempus, nici sensul vieții omului în aceste condiții, nici dacă se poate, undeva, și fără timp, ci un fenomen legat de cele amintite, dar nicidecum atât de nobil (v-am prevenit!), și anume că se pune praful. Da, domnilor, sunt contrariată de acest inoportun, prostesc și de-a dreptul fără rost proces ce se produce din cauza trecerii timpului. Adică, pe lângă toate neajunsurile pricinuite de soarta asta în care toate lucrurile se termină!, mai trebuie să se pună și praful peste lucruri, să se ramolească, să se înțepenească și să amorțească cu tot praful ăla ce le-a intrat în mecanisme! Ca să nu mai vorbesc ce activitate odioasă este ștersul prafului! Odioasă și imposibilă! Praful nu poate fi șters, el se ridică și se așează la loc și îl mai și inhalăm și facem cancere și pleurite și mai știu eu ce boli de plămâni, de trahei, alveole ș.a.
Partea cea mai nefericită este că praful se pune peste tot, chiar și în cele mai neașteptate locuri. Bunăoară, zilele trecute a trebuit să mi se facă drag, și căutând unde l-am pus, am observat că se pusese praf și acolo! Noroc, totuși, că am reușit să-l fac să meargă, și apoi după ce mi s-a făcut drag, mi s-a făcut și dor, și cu toate palpitațiile astea sufletești am uitat cu desăvârșire de răfuielile mele cu praful și temporalitatea. Acum mi-e drag.
Un comentariu:
Citind textul tău, mi-au venit în minte două citate prăfuite. Un vers dintr-o poezie de Ion Mureşan (formulez cu aproximaţie, căci doar imaginea versului trăieşte în mine): "Se depune carnea pe oasele noastre ca praful pe obiecte". Pentru al doilea citat am apelat la sursă. Este o povestioară budistă în care stareţul unei mănăstiri, dorind să-l aleagă pe succesorul lui, îşi adună discipolii şi le cere să compună o strofă pe tema naturii profunde a minţii. Sau prezentat doi călugări, un învăţat şi un novice. Primul cu următoarea strofă:
"Trupul nostru este precum arborele bodhi,
Mintea noastră este precum o oglindă limpede;
Din oră în oră trebuieşte ea curăţată,
Ca praful să nu se poată aşterne."
Al doilea a venit cu o replică:
"Bodhi nu este de fel un arbore,
Nici mintea ramă de oglindă.
Când totul este vid,
Unde să se aştearnă praful?"
Povestea spune că acest novice a devenit următorul Patriarh.
Trimiteți un comentariu