Întrebarea "de ce?" este când ucigătoare, când dătătoare de viaţă. Ea inundă minţi şi suflete pentru a lăsa în urmă-i noroiul fertil pe care-l lasă Nilul în valea sa, noroi binecuvântat ce ţine în sine tremurul, mişcarea, schimbarea şi viaţa. Alteori, ea usucă şi gâtuie orice urmă de însufleţire, soarbe pasiunea şi mănoşia, le înghite şi le dizolvă lăsând doar şuierul unui îngheţat vânt siberian.
Mânji-ni-s-ar limbile de noroiul întrebării "de ce?"!

Întrebarea "de ce?" este stăpâna credinţelor. De biciul ei se teme orice crez şi se bucură când doarme. Uneori, această întrebare doarme mult, poate chiar mereu, dar ea este acolo. Şi orice crez este înţepat în suflet de teama trezirii ei. Numai dezrobirea credinţei prin îmbrăţişarea ei cu întrebarea "de ce?" poate linişti sufletele.
Îmbrăţişa-ni-s-ar crezurile cu întrebarea "de ce?"!

Întrebarea "de ce?" este un fel de a fi, de a fiinţa, de a făptui existenţa. Ea este o fatalitate: sau ai "de ce?" în făptuirea fiinţei tale, sau nu ai. Cei care nu au îi dispreţuiesc pe cei care au, şi viceversa. Egipteanul trăia viaţa construind piramide, grecul trăia viaţa căutând Începutul. Cei ce au întrebarea "de ce?" nu pot înţelege posibilitatea lipsei sale, iar cei ce nu o au găsesc inutilă prezenţa ei. Primii se împacă mai greu cu viaţa decât ultimii, poate niciodată, dar neîmpăcarea lor face să pălească în faţa ei lăfăita, monotona împăcare a celorlalţi, pentru că însăşi fiinţarea întru "de ce?" este cea care îl crează pe Om.
Eleniza-ni-s-ar fiinţa şi fatalitatea!

"Un grec în trecere prin inima mea mi-a zis:
misterios este numai ce există,
iar logic este numai ce nu este."(N.S.)
...uite pentru asta are rost şi frumuseţe, pentru asta nu se poate fără de ce?