revelaţii

Oamenii îşi fac socoteli mereu, îşi planifică timpul, banii, odihna, benzina, distracţia, mersul la biserică, paginile dintr-o carte, consumul nervos şi sentimentele. Planificarea se face atât de la sânge încât nu mai rămâne niciun surplus, nicio rezervă pentru eventuale situaţii inopinate. Totul este de dinainte gestionat. Ai zice că dictatura e mai specifică omului decât sistemele democratice, de vreme ce alege să se persecute în asemenea hal. Să alegi să-ţi organizezi microcosmosul cu atâta percizie tiranică – asta trebuie să însemne cu adevărat nefericirea.

Mi-e dor de verile lungi şi calde în care fiecare zi semăna cu cea dinainte şi cu cea de după, în care stăteam la bunici trei luni încheiate şi singura mea grijă era cum să scap de ciorbele preeea acre ale lu buni. Păreau infinite verile alea, mă jucam în fiecare zi de una singură aceleaşi jocuri inventate de mine, nişte veri adânci, cu rădăcini şi cu coroana deasupra norilor, veri impreiale, matusalemice. Cu „Cireşarii”, cu picioare desculţe şi pline de pământ, cu verificatul ouălelor şi veşnica spaimă în faţa cloşcăi, cu bunicul care uda în fiecarea seară în solar, cu copilit de roşii şi cu dezlegatul câinilor seara. În fiecare seară mă aşezam în pat frântă de oboseală şi visam avidă la viaţa frumoasă care mă aştepta dincolo de aceste veri. Nici nu-mi închipuiam că peste ani mare lucru nu se va schimba, diferenţa fiind că acum visele mele sunt îndreptate înspre acele zile.

Am stat ieri pe verandă, tolănită pe recamier (ce cuvinte!), cu telefonul descărcat şi fără încărcător, citind cu soarele în spate. Nu ştiu ce aş mai putea să spun.

E izbitor de simplu să fii fericit. N-ai nevoie de mai nimic. Am văzut-o din nou pe nepoţica mea de şase luni. După aceea toată noaptea n-am putut să dorm de uimire. Îmi tot repetam în sine că nimic n-are rost, că toată strădania oamenilor de a înţelege sensul vieţii este pură poliloghie. După ce vezi un copil de şase luni ţi se relevă toate sensurile lumii. Nu-i nevoie să fie numite, tu simţi că ele sunt. Şi sunt atât de profund întocmai ca verile acelea.

Sunt câteodată cuprinsă de invidie. Dar dintr-o dată văd pe stradă o mamă care râde cu băieţelul ei, cine ştie ce glumă or fi spus, şi mi se face drag de oameni. Nu ar fi drept să invidiez pe nimeni. Câteodată sunt frivolă şi meschină, câteodată sufăr din cauza cuvintelor pe care mi le aruncă oamenii. Atunci am nevoie să ies din casă şi să mă plimb, să mă uit la cer, să citesc o carte bună, să ascult o melodie frumoasă. Şi îmi trece. Şi dacă mă impresionează aproape totul şi îmi dau lacrimile din orice, o fac doar pentru că sufletul meu e carne vie. Şi Doamne, te rog, nu lua viul cărnii sufletului meu.