În numele tuturor numelor

"Cimitirul este un soi de bibliotecă, unde locul cărţilor
e ocupat de oameni, în fond, e tot aia, tot atât poţi învăţa de la ei ca şi de la ele. "
"Toate numele" - José Saramago

Romanul „Toate numele” scris de José Saramago, catalogat drept cel mai enigmatic dintre romanele sale, îl are ca protagonist pe modestul domn José, cel căruia „când nu-i plouă, îi ninge”, de altfel singurul personaj care are un nume în această carte, în care poate te-ai aştepta să apară multe nume (sau poate toate?). Restul numelui nu i-l ştim, întrucât, după cum şi autorul spune, nimeni, niciodată nu i-l reţine (scriitorul a manifestat, de asemenea, şi o deosebită amabilitate faţă de noi, cititorii, supunându-ne în procesul lecturării a vreo 250 de pagini la a reţine un singur nume, care mai este, pe deasupra, şi numele celui care le-a scris). În orice caz, acest personaj nu are nicidecum un profil fascinant, despre care, vorba aia, ai putea scrie o carte. Poate singurele lucruri ce-l fac deosebit pe acest omuleţ de 50 şi ceva de ani de ani sunt insolitele sale conversaţii cu tavanul de deasupra patului. În rest, domnul José este funcţionăraşul de cel mai de jos rang al Arhivei Generale a Stării Civile, o instituţie kafkaniană cu Arhiva Morţilor labirintic separată de cea a Viilor, undeva în fundul clădirii, terminându-se cu un zid fără ferestre şi pentru explorarea căreia era necesară utilizarea firului Ariadnei, cu o ierarhie respectată cu înfricoşare şi colegi de muncă depersonalizaţi, dar bârfitori şi meschini. Însă existenţa parazitară a domnului José faţă de Arhiva Generală, chiar şi după orele de program, este determinată de faptul că locuinţa lui este chiar perete în perete cu organica instituţie, perete dotat, de asemenea, cu o uşă. Această orânduire a sorţii face ca din personalitatea banală a domnului José să iasă la suprafaţă o nouă latură (care nu aş spune că are neapărat meritul de a-l slava de mediocritate), cea de colecţionar, poate cu tendinţe maniace, a unor date despre persoane faimoase ale contemporanităţii sale, date din ziare, reviste şi... Arhiva Generală. Domnul José pătrundea fraudulos noaptea în instituţie pentru a sustrage informaţii despre aceste persoane. Astfel se adevereşte şi una din sentinţele înţelepte date de tavanul de deasupra patului domnului José: „Pielea e singurul lucru pe care vrem să-l vadă ceilalţi din noi, pe dedesubt nici noi nu reuşim să ştim cine suntem."
Tot hazardul a făcut ca în una din nopţi, de fişele persoanelor faimoase pe care tocmai le extrăsese din arhivă, să se lipească şi o altă fişă, a unei femei, care de-a lungul romanului va fi desemnată „femeia necunoscută”.

Femeia necunoscută constituie intriga acestei cărţi, noua raţiune de a fi a domnului José şi metafora prin care Saramago ilustrează ideea din „Toate numele”, căci în ciuda a ceea ce spune Nietzsche despre adevăr, cum că este „o armată de metafore, metonimii şi antropomorfisme”, Saramago ne arată în romanul său că „metafora a fost întotdeauna cea mai bună modalitate de a explica lucrurile”.

Ceea ce îl învaţă domnul José pe conservator, şeful Arhivei Generale, prin căutarea femeii necunoscute, este ceea ce pe noi întârzie să ne înveţe părinţii noştri, şcoala, societatea şi, până la urmă, conştiinţa noastră care, se pare, este într-o continuă aţipire, şi anume că „Aşa cum moartea definitivă e rodul ultim al voinţei de a uita, tot aşa voinţa de a ne aminti ne va putea perpetua viaţa”, fraza pe care am găsit-o ca fiind cea mai frumoasă şi plină de esenţă din acest roman.

În plan metaforic, măsura pe care conservatorul va lua-o în urma constatării fraudelor comise de domnul José în vederea căutării femeii necunoscute, chiar şi după moartea acesteia, nu a fost una de pedepsire, ci din contră, împotriva secularei tradiţii a Arhivei, el hotărăşte să restituie morţilor locul care li se cuvine, şi care, „printr-o ultimă şi inutilă violenţă” le-a fost luat, şi anume: locul pe care aceştia l-au ocupat în timpul vieţii. Prin reintegrarea morţilor în lumea viilor, doar astfel, aceştia nu vor putea fi daţi uitării, şi astfel viaţa îşi va putea păstra consistenţa, pentru că mult mai mult decât prezent, viaţa înseamnă trecut. „Toate numele” puse laolaltă înseamnă existenţa fundată existenţă, pe rădăcini, pe valori, pe tradiţii, pe memorie. Un om care şi-a pierdut memoria nu mai este nimic, doar memoria ne dă conştiinţa propriei existenţe, propriei valori. Iar când ne trezim scăpărând în neştire în sus, mai bine ne-am opri o clipă, am respira, ne-am uita în jos şi am verifica dacă suntem bine înfipţi în pământ.

*

Concluzia teoriei din „Tractatus” a lui Ludwig Wittgenstein este afirmaţia celebră conform căreia logica umple lumea. Limitele lumii sunt şi limitele logicii pentru că ceea ce nu este în lume nu putem gândi. Şi, de vreme ce nu ptem spune ce nu putem gândi, limitele limbajului nostru sunt limitele logicii, prin urmare ale lumii noastre. Dar nu este nevoie de tratate filosofie pentru a înţelege că prin pierderea numelui nostru, nu numai că se pierde memoria existenţei noastre, ci şi existenţa însăşi. Fără nume nu figurăm nici măcar în faţa lui Dumnezeu, deci cum am putea spune că existăm? Astăzi însă se pare că oamenii sunt supăraţi pe propria lor existenţă, vor s-o suprime, îşi părăsesc numele în favoarea cnp-ului, a numărului de pe card, de pe permisul de conducere etc etc. Poate vom ajunge într-o zi să spunem „în numărul lui cutăriţă” sau „pentru numărul lui Dumnezeu!”, până şi "fără număr"-ul maneliştilor îşi va pierde actualitatea. Astăzi numele e irelevenat, ai spune că poţi trăi bine mersi şi fără el. Dar niciodată vreun număr, cât de mare, cât de încifrat, cât de simbolic şi plin de semnificaţii, nu va putea da fiinţă, nu va putea stârni doruri, speranţe, fiori, bucurii sau tristeţi...