Prima întrebare de care îmi amintesc că am pus-o a fost „ce e asta?”. Apoi „asta” mi-a scăpat din mâini şi am uitat pentru totdeauna de ea. Altădată am întrebat „unde mergem?”. Mi s-a răspuns „acasă” şi atunci acasă mi s-a părut ultimul loc de pe pământ unde aş vrea să fiu. Într-o seară am întrebat „mă mai iubeşti?” şi „da”-ul de după a început să mă plictisească teribil.
Nu mă mulţumeşte niciun răspuns. Ori lumea nu mai ştie să răspundă la întrebări, ori... nu ştiu. Mi se zbate ochiul stâng şi nu înţeleg de ce. Sper să nu fie iară asta cu întâlnirile inopinate că n-am chef să văd pe nimeni. Cu atât mai puţin pe cineva care o să mă întrebe „şi? Ce mai faci? Care mai e viaţa ta?”. Vreau doar să primesc răspunsuri, nu să dau. Şi şi pe alea le vreau corecte.
Nu suport frazele care încep cu „întotdeauna m-am întrebat...”. E din aceeaşi categorie cu „voiam să te întreb...”, „întrebarea mea este...”. Când (te) întrebi ceva e evident că (te) întrebi. Nu trebuie să-i faci introduceri.
Am stat odată într-un cămin cu o fată care le întreba mereu pe prietenel ei dacă e frumoasă. Toate îi spuneau mereu că da, mă rog, mie nu prea mi se părea. Dar pe ea o mulţumeau răspunsurile astea. Adică până la urmă ce conta dacă e frumoasă sau nu dacă restul ziceau că e.Mie nu mi se părea, dar eu nu ziceam nimic. Probabil n-o să aflle niciodată că nu e chiar aşa frumoasă, pentru că nimeni care crede asta n-o să-i spună. Eu dacă aş întreba dacă sunt frumoasă, nu m-ar mulţumi niciun răspuns, pentru că de ce a fost nevoie să întrebi chestia asta, nu putea să-ţi spună că eşti frumoasă fără să întrebi?
Apoi sunt întrebările din categoria e bună supa?, ţi-e frig?, eşti cretin?, nu-i aşa că nu vrei să plecăm?, crezi că o să-i placă? etc. Astea sunt puse doar pentru consum energetic sau neuronal şi mă fac să mă simt mai bine pentru că îmi dau seama că nu există doar răspunsuri tâmpite, ci şi întrebări tâmpite. Culmea e că de multe ori întrebările tâmpite provoacă răspunsuri mai acceptabile.
Dacă lumea nu ar mai pune deloc întrebări viaţa ar avea mult mai mult farmec. Dacă nu e scris preţul pe pâine la alimentară, o iei fără să plăteşti şi dacă trebuie neapărat s-o plăteşti sigur îţi va spune cineva într-un final. Dacă vrei să cucereşti o fată nu o întrebi dacă te place, nu o întrebi dacă e acasă la ora 7. Tu vii la 7 şi dacă vine cu tine înseamnă că e acasă şi vrea să iasă în oraş. Dacă vrei să afli o informaţie nu dai repede search pe google, citeşti una, două, zece cărţi până vei găsi şi ceea ce te interesează.
Întrebările ar trebui să mi le pun doar mie însămi. Să nu mai întreb pe nimeni nimic. Bine, şi acolo, cu măsură.
Nu mă mulţumeşte niciun răspuns. Ori lumea nu mai ştie să răspundă la întrebări, ori... nu ştiu. Mi se zbate ochiul stâng şi nu înţeleg de ce. Sper să nu fie iară asta cu întâlnirile inopinate că n-am chef să văd pe nimeni. Cu atât mai puţin pe cineva care o să mă întrebe „şi? Ce mai faci? Care mai e viaţa ta?”. Vreau doar să primesc răspunsuri, nu să dau. Şi şi pe alea le vreau corecte.
Nu suport frazele care încep cu „întotdeauna m-am întrebat...”. E din aceeaşi categorie cu „voiam să te întreb...”, „întrebarea mea este...”. Când (te) întrebi ceva e evident că (te) întrebi. Nu trebuie să-i faci introduceri.
Am stat odată într-un cămin cu o fată care le întreba mereu pe prietenel ei dacă e frumoasă. Toate îi spuneau mereu că da, mă rog, mie nu prea mi se părea. Dar pe ea o mulţumeau răspunsurile astea. Adică până la urmă ce conta dacă e frumoasă sau nu dacă restul ziceau că e.Mie nu mi se părea, dar eu nu ziceam nimic. Probabil n-o să aflle niciodată că nu e chiar aşa frumoasă, pentru că nimeni care crede asta n-o să-i spună. Eu dacă aş întreba dacă sunt frumoasă, nu m-ar mulţumi niciun răspuns, pentru că de ce a fost nevoie să întrebi chestia asta, nu putea să-ţi spună că eşti frumoasă fără să întrebi?
Apoi sunt întrebările din categoria e bună supa?, ţi-e frig?, eşti cretin?, nu-i aşa că nu vrei să plecăm?, crezi că o să-i placă? etc. Astea sunt puse doar pentru consum energetic sau neuronal şi mă fac să mă simt mai bine pentru că îmi dau seama că nu există doar răspunsuri tâmpite, ci şi întrebări tâmpite. Culmea e că de multe ori întrebările tâmpite provoacă răspunsuri mai acceptabile.
Dacă lumea nu ar mai pune deloc întrebări viaţa ar avea mult mai mult farmec. Dacă nu e scris preţul pe pâine la alimentară, o iei fără să plăteşti şi dacă trebuie neapărat s-o plăteşti sigur îţi va spune cineva într-un final. Dacă vrei să cucereşti o fată nu o întrebi dacă te place, nu o întrebi dacă e acasă la ora 7. Tu vii la 7 şi dacă vine cu tine înseamnă că e acasă şi vrea să iasă în oraş. Dacă vrei să afli o informaţie nu dai repede search pe google, citeşti una, două, zece cărţi până vei găsi şi ceea ce te interesează.
Întrebările ar trebui să mi le pun doar mie însămi. Să nu mai întreb pe nimeni nimic. Bine, şi acolo, cu măsură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu