Străinul

Întuneric.
Lumină.
Întuneric. Lumină. Concentrat. Dizolvat. Condensat. Dilatat. Punct cuibărit. Cădere liberă, revărsare.
În întuneric se aude mereu aceeaşi voce. Nici prea tare, nici prea încet, nici articulată, nici bolborosită, fără timbru, fără tonalitate. Sunet produs nu din vibraţie, ci din invibraţie, din nemişcarea nemişcării, din tăcutul tăcerii.
Vocea nu dispare nici în lumină, dar se diluează, ca şi cum lumina ar pătrunde prin structura sa poroasă îndepărtând particulele unele de altele.
Este insesizabil momentul declanşării luminii sau a întunericului. Nu se simte declicul de plastic al întrerupătorului, butonul veiozei e perfect amortizat. Suprafeţele acealea umede şi lucioase nu simt. Dacă n-ar aluneca, ţi-ai putea ciupi globii ochilor fără să te simţi ciupit.
Lumina este împunsă de forme înceţoşate de gene sau piele prost focalizate şi îngrămădită toată într-o pâlnie invizibilă. Bucăţi de mâini, picioare, păr sau piept sunt văzute mereu şi mereu din acelaşi şi acelaşi unghi. Acelaşi unghi superior, de sus în jos, dar neputincios şi contorsionat.
Dar chipul. Chipul. Punct pe diametrul cercului, capăt de semidreaptă, sfârşit şi început, identic şi atât de străin.
Cel mai străin obiect al lumii de atins cu mâna mi-este chipul meu. Pot să-i simt fiecare cută, fiecare greşeală, fiecare colţ, fiecare curbă, dar nu pot să-l văd niciodată aşa cum este. Trebuie să mă mulţumesc a mă privi în ochi doar invers, doar într-o reflexie răsturnată. Chiar şi aşa, acum, aici, în faţa foii albe, oricât de mult m-aş gândi, nu pot cu vocea minţii să-l văd, nu ştiu cum arată, este un chip străin pe care-l văd doar uneori când trec prin faţa oglinzii. Atât.
Copil fiind, uitam mereu cum arată faţa pe care o vedeam dimineaţa când mă spălam pe dinţi, şi eram atât de curioasă încât îi invidiam pe ceilalţi care puteau să mă privească ori de câte ori aveau chef, ajungând chiar să-mi ţină minte trăsăturile.
Atunci mi-ar fi plăcut să mă pot privi în ochi, să mă privesc cu atenţie, cu clipiri mari şi mirate.
Acum însă, îmi place să-mi fie chipul străin. Altminteri nu aş putea trăi mirarea privirii atâtor alte chipuri, atâtor alte lucruri. Stai departe, chipule, nu vreau să te cunosc.