Se uita foarte des la mâinile ei şi, deşi nu erau chiar pe gustu-i, recunoştea că au un oarecare farmec, o personalitate aparte care le făcea să iasă din rândul mâinilor banale. Mai demult îşi dorea să aibă unghii perfecte pe care să le dea cu ojă, dar acum se consola cu gândul că manichiurile sofisticate sunt doar superficialităţi mărunte.
Mâinile erau foarte importante. De ceva vreme constatase că înainte chiar de a se uita la părul, nasul sau hainele cuiva, se uita la mâini. La nas nu se uita chiar deloc - nu-şi aducea aminte niciun nas pe care să-l fi studiat. Privea mai ales mâinile bărbaţilor din jurul ei şi îi judeca după acestea. Îşi construise un fel de superstiţie cum că mâinile ar fi o reflexie a unei părţi destul de importante din personalitatea oamenilor. Nu ar fi putut spune exact care parte, dar era cu siguranţă o parte importantă. Se simţea uneva între un Gall al frenologiei şi un bioenergetician. Vederea diferitelor mâini îi provoca mai degrabă reacţii biologice decât raţionale; unele îi repugnau, altele o atrăgeau, departe însă de a găsi explicaţii ştiinţifice.
Nu reţinea niciodată numele celui cu care făcea cunoştinţă, însă atingerea mâinilor o marca întotdeauna şi putea spune aproape despre fiecare persoană pe care o cunoştea cum au dat mâna prima oară.
Când era mică găsise o imagine cu o mână care desena şi era desenată în acelaşi timp de o altă mână; de fapt, două mâini care se desenau reciproc. De atunci o urmărise gândul că mâinile sunt singurele lucruri din care avem două, şi pot acţiona una asupra celeilalte concomitent, identic şi constructiv. De exemplu, îţi poţi curăţa negrul de sub unghie de la o mână cu cealaltă mână, apoi să faci acelaşi lucru invers, şi până la urmă să rămâi cu unghiile curate.
Mâinile erau o invenţie grozavă. Singurul lucru pentru care i se părea că mâinile sunt insuficiente era pianul. Însă pentru activităţile vitale, mâinile erau perfecte.
Era mereu tulburată când cineva o lua de mână şi găsea în intimitatea acestui gest cea mai răscolitoare profunzime. Totul se reducea la împreunarea mâinilor, la acel centru de gravitaţie în care găsea toată siguranţa şi comfortul din lume. Era un fel de pact tainic şi iubea acel sentiment de complicitate caldă. Găsea drept profanare împreunarea mâinilor cu degetele răsfirate printre degetele celuilalt. Nu exista decât un singur fel de a te ţine de mână.
Visa mereu că într-o zi când va merge grăbită spre casă sau când va sta rezemată de una din barele galbene din autobuz sau când va privi cu părul înfundat în nisip cerul de deasupra mării, fără niciun cuvânt, fără nicio privire o mână îi va atinge mâna şi i-o va strânge exact aşa cum îi place ei. Visa la oamenii care sunt la un concert sau care se uită la artificii sau care fac grevă şi se iau deodată de mână fără a se uita unii la alţii, fără a spune nimic, căci nu este nevoie nici de priviri, nici de cuvinte, este nevoie doar de mâini...
Nu reţinea niciodată numele celui cu care făcea cunoştinţă, însă atingerea mâinilor o marca întotdeauna şi putea spune aproape despre fiecare persoană pe care o cunoştea cum au dat mâna prima oară.
Când era mică găsise o imagine cu o mână care desena şi era desenată în acelaşi timp de o altă mână; de fapt, două mâini care se desenau reciproc. De atunci o urmărise gândul că mâinile sunt singurele lucruri din care avem două, şi pot acţiona una asupra celeilalte concomitent, identic şi constructiv. De exemplu, îţi poţi curăţa negrul de sub unghie de la o mână cu cealaltă mână, apoi să faci acelaşi lucru invers, şi până la urmă să rămâi cu unghiile curate.
Mâinile erau o invenţie grozavă. Singurul lucru pentru care i se părea că mâinile sunt insuficiente era pianul. Însă pentru activităţile vitale, mâinile erau perfecte.
Era mereu tulburată când cineva o lua de mână şi găsea în intimitatea acestui gest cea mai răscolitoare profunzime. Totul se reducea la împreunarea mâinilor, la acel centru de gravitaţie în care găsea toată siguranţa şi comfortul din lume. Era un fel de pact tainic şi iubea acel sentiment de complicitate caldă. Găsea drept profanare împreunarea mâinilor cu degetele răsfirate printre degetele celuilalt. Nu exista decât un singur fel de a te ţine de mână.
Visa mereu că într-o zi când va merge grăbită spre casă sau când va sta rezemată de una din barele galbene din autobuz sau când va privi cu părul înfundat în nisip cerul de deasupra mării, fără niciun cuvânt, fără nicio privire o mână îi va atinge mâna şi i-o va strânge exact aşa cum îi place ei. Visa la oamenii care sunt la un concert sau care se uită la artificii sau care fac grevă şi se iau deodată de mână fără a se uita unii la alţii, fără a spune nimic, căci nu este nevoie nici de priviri, nici de cuvinte, este nevoie doar de mâini...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu