Criza democraţiei

Criza democraţiei

“Deseori uităm că democraţia este o posibilitate,
nu o realitate.”
(Alexandru Dragomir – “Seminţe”)


Teoria gardurilor

„Primul om care, împrejmuind un teren, a avut curajul să spună „Acesta este al meu!” şi a găsit oameni destul de proşti care să-l creadă, este adevăratul întemeietor al societăţii civile.” Această definiţie dată de Jean Jacques Rousseau este, pe cât de simplă, pe atât de sugestivă. Indiferent că vorbim despre omul natural terorizat al lui Hobbes, de cel fericit al lui Rousseau, sau de omul nici terorizat, nici fericit al lui Locke, acesta sfârşeşte în aceeaşi situaţie: reunit cu alţi oameni într-o societate civilă printr-un contract social, chinuindu-se să găsească o formă de supravieţuire în care să-şi păzească cât mai bine gardul care împrejmuieşte ce e al lui şi în care să se obişnuiască cu vecinătatea incomodă a gardurilor celorlalţi.

Până la urmă, la aceasta se reduce orice formă de orgranizare civilă: teoria gardurilor; fie ele mai scunde sau mai înalte, mai largi sau mai restrânse, mai găurite sau mai solide. Garduri peste tot. Sau lanţuri, în variantă rousseauriană. Sau multe alte variante.

După multe încercări şi eşuări de-a lungul veacurilor, oamenirea a concluzionat că gardurilor le stă cel mai bine în ceea ce se numeşte democraţie. Însă imaginea utopică a societăţii plutinde pe glasul suav al voinţei poporului, a fost brusc împroşcată cu noroiul realităţii, care se postează tot mai ameninţător şi de neînduplecat în faţa noastră.


Introducere

Auzim astăzi vorbindu-se tot mai des de criza democraţiei, în speţă a democraţiei liberale. Dar a spune că sistemul politic, administrativ şi social în care trăim este în criză, este la o distanţă foarte mică de a spune că însăşi viaţa noastră în societate este în criză. Şi de fapt, omul contemporan cu aceasta se confruntă: o criză a umanităţii. Aceasta ar fi o primă cauză, dar şi terenul de desfăşurare a ceea ce constituie obiectul acestui eseu.

Însă, ţinând seama de multele critici aduse la adresa doctrinelor liberale, precum şi de multitudinea de variante de liberalism care au apărut de-a lungul timpului, consider că este perfect legitim să ne întrebăm dacă nu cumva chiar conceptul de democraţie este problematic şi susceptibil să fie obiectul îndoielii, dacă nu cumva în natura intrisecă a democraţiei se găseşte predestinarea la criză.

Dar, chiar dacă în urma acestei cercetări a naturii conceptului de democraţie ajungem la concluzia că este un concept sănătos, perfect realizabil şi practicabil, există alte motive concrete pentru care putem crede că acestui sistem de guvernare îi este pusă la încercare funcţionalitatea. Concepţia iniţială a voinţei poporului, care conduce prin reprezentaţi aleşi prin vot universal, reprezentanţi care nu pot decât urmări interesul poporului întrucât puterea lor este restricţionată de supremaţia legii, a fost deformată, degenerată din cauza corupţiei din clasele politice, a electoralizării şi comercializării actului politic. Aproape că nu se mai poate vorbi de o supremaţie a legii, ci de o supremaţie a politcii.

În fine, contextul socio-cultural pentru care democraţia a fost proiectată să funcţioneze, riscă să se schimbe radical. Mecanismele unei democraţii dezvoltate în mediul naţional, trebuie acum să se adapteze la contextul globalizării.


Criza umanităţii

Omul a pierdut orice legătură cu el însuşi, prin el însuşi. Alexandru Dragomir se întreabă „De ce ne-a făcut Dumnezeu? Pentru a stăpâni natura? Dar omul modern nu mai are nicio legătură cu natura...”. Omul a devenit străin într-o lume care nu îi mai aparţine, cu care nu se mai identifică. Dispariţia oricărei legăuri animiste şi sclavia tehnologiei au aruncat omul într-un vertiginos proces de dezumanizare.
Invenţiile tehnologice, robotizarea mediului în care trăim sunt fetişizate sub cupola eficienţei, vitezei şi comodităţii. Totul se desfăşoară cu rapiditate, de la deplasare până la mâncare, de la ohihnă până la iubire. Nu este timp. Toate acestea primesc numele pompos de „progres”, în timp ce, de fapt, este vorba despre o involuţie, despre fenomenul pe care antropologul american Colin Turnbull îl face răspunzător pentru transformarea lumii în care trăim într-o lume insipidă, „în care nu există urâţenie pentru că nu există frumuseţe, în care nu există ură pentru că nu există iubire”.

Însă paradoxul contemporaneităţii este că, deşi trăim în „epoca numeralului” după cum scrie Constantin Noica, în care omul este dezindividualizat, aşezat frumos în locul său de punct pe un grafic în spiritul maniei moderne a controlului şi ordinii, dezgolit de caracteristicile sale autentice sub imperiul aşa-zisei toleranţe globalizatoare, standardizat în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, cultura, atitudinile etc. , omul este mai străin ca niciodată de ceilalţi oameni, este complet alienat, cultivând un individualism şi un egocentrism de nestăvilit. Poate că singura cale de evadare a acestui om înstrăinat, aflat în imposibilitatea de a se afirma ca individual, este tocmai urmarea sfatului lui Levinas de a evada către celălalt, către detaliile vieţii celuilalt.

În aceste condiţii, cum să nu existe o criză ecologică, când oamenii au devenit consumatori şi exploatatori iraţionali ai resurselor acestei planete, cum să nu existe o criză economică de vreme ce suntem într-o epocă a consumismului şi lăcomiei, cum să nu există o criză a moralităţii când au fost anulate toate deontologiile, şi, în fine, cum să nu existe o criză a democraţiei când omul nu mai distinge între bine şi rău, şi crede că e liber în timp ce este robit?


Problema democraţiei

Democraţia este înţeleasă, la modul cel mai simplist, ca fiind forma de guvernământ în care puterea aparţine poporului. Această definiţie însă ridică următoarea problemă: puterea nu poate fi exercitată de întreg poporul, întrucât astfel s-ar ajunge ineluctabil la anarhie, iar dacă poporul desemnează anumiţi indivizi care să exercite puterea, şi trebuie să desemneze, este puterea poporului, în afară de momentul votului propriu-zis, într-adevăr una reală?

Această problemă a fost rezolvată de liberaliştii clasici (John Locke, Adam Smith, Friedrich Auguste von Hayek) prin doctrina statului minimal. Rolul statului se reduce doar la cel de garant al supremaţiei legii, intervenind în viaţa indivizilor doar când legea este încălcată. În acest fel, poporul şi-a exercitat eficient puterea, întrucât şi-a asigurat libertatea deplină şi neintervenţia statului în viaţa sa privată.

Însă utilitaristul John Sturat Mill, la fel ca Rousseau, susţine că o guvernare sănătoasă ar trebui să fie preocupată de bunăstarea generală a cetăţenilor şi că trebuie să se implice în viaţa acestora pentru a potenţa dezvoltarea lor, promovând valorile pozitive, ca de exemplu virtutea şi inteligenţa. În aceeaşi direcţie F. Bergmann îi întreabă pe cei care susţin că guvernul care guvernează cel mai puţin este cel mai bun, dacă ar spune acelaşi lucru şi despre un medic: că medicul care vindecă cel mai puţin este cel mai bun. La nivel teoretic cetăţenii ar fi mai câştigaţi într-o guvernare utilitaristă, însă există riscuri mari ca o implicare a statului în viaţa privată să degenereze în abuzuri de putere. Utilitarismul este, de asemenea, criticabil şi din perspectivă kantiană, întrucât oamenii sunt văzuţi ca mijloace de atingere a fericirii altora, nu ca scopuri în sine.

Cel care pare să rezolve cel mai bine problema democraţiei este John Rawls, care propune o teorie neocontractualistă a dreptăţii ca echitate. Rawls nu admite sacrificarea vreunui drept sau libertate individuală de dragul bunăstării generale, însă admite anumite inegalităţi între indivizi diferiţi fizic şi intelectual, bineînţeles cu anumite limite şi doar cât timp aceste inegalităţi sunt în avanatajul fiecăruia.

În lucrarea sa „Justice as Fairness: Political not Metaphysical ”, Rawls ridică o nouă problemă: care este temeiul dreptăţii pe care se bazează o autoritate seculară, în acest caz în cadrul democraţiei. El face distincţia între cei care susţin că există un concept etic unic al binelui suprem (das hochste Weltbeste - Kant) care trebuie recunoscut de toată lumea, asemenea filosofiei clasice greceşti şi tradiţiei creştine şi cei care susţin că există mai multe concepţii incomensurabile ale binelui, ceea ce este caracteristic unei culturi democratice. Rawls face parte din cea de-a doua categorie şi îi critică pe primii ca având o concepţie teleologică, iar căderea de acord asupra unui asemenea bine unic este imposibilă.
Criticile la adresa lui Rawls au venit din partea comunitariştilor, Michael Sandel întrebându-se cum e posibil să considerăm unele drepturi şi libertăţi fundamentale fără a avea o viziune despre binele suprem. De asemenea, Andrew Altman spune că nu există o „soluţie corectă legal” care să nu fie şi soluţia corectă etic sau politic.


În concluzie, după cum susţine şi Popper, nu contează cine ne conduce, ci cum ne organizăm pentru a evita abuzul de putere şi a ne conserva libertatea. Însă nu putem spune acelaşi lucru şi despre Binele care ne conduce, întrucât, poate mai mult decât oriunde altundeva, într-un sistem de guvernare este nevoie de o deontologie care să menţină societatea sănătoasă.

Acestea pot fi realizate doar parţial şi cu anumite compromisuri într-o democraţie, pentru că, la fel ca toate lucrurile omeneşti, nici democraţia nu este perfectă.


Supremaţia politicii

Urmărind jocurile politice din ziua de azi, tindem tot mai mult să spunem că din mult-râvnita „putere a poporului”, pentru care a fost nevoie de revoluţii şi vărsări de sânge, a mai rămas doar o aparenţă, o iluzie.
Spectacolele penibile din campaniile electorale, corupţia, nepotismul, scandalurile de pe scena politică, promovate cu atâta patimă de mass-media, au îndepărtat societatea de această sferă, fapt demonstrat de absentismul electoral.
Deşi trăim în ţări democratice, unde este postulat cu evlavie principiul supremaţiei legii, legea, în sensul ei idealistic, a devenit aproape o noţiune abstractă, la care oricum nu se poate ajunge din cauza, dacă nu a altceva, a birocraţiei. Legea pe care o vedem este o lege slabă, în faţa căreia cei puternici au imunitate, o lege slugarnică şi manipulabilă. Deşi îşi păstrează caracterul formal specific democraţiei, legea îşi pierde imuabilitatea. Este paradoxal cum, deşi trăim în ţări libere, vedem adesea peisaje distopice asemeni celei din „Procesul” lui Kafka, unde omul, dorind să ajungă la Lege, este împiedicat de un portar care îl tot amână, ţinându-l astfel toată viaţa în faţa Legii fără a-l lăsa să intre, iar la sfârşit, când omul cu ultima suflare îl întreabă cum se face că numai el în toţi anii aceştia a vrut să ajungă la Lege, acesta îi răspunde „Nimeni altcineva nu ar fi putut intra pe aici, întrucât această poartă a fost făcută doar pentru tine. O voi închide acum.”.

Criza democraţiei este evidentă, întrucât aproape peste tot vedem oligarhizarea democraţiilor, clasele politice căpătând tot mai multă putere, pe care nu o exercită în interesul poporului. Iar în condiţiile ineficienţei democraţiei, tendinţa va fi cu siguranţă de a o înlocui. În tot mai multe ţări mişcările extremiste iau amploare. De exemplu, un număr din martie a.c. al ziarului austriac „Der Standard” vorbeşte despre întărirea extremei-drepte care candidează şi pentru funcţia de preşedinte al statului.


Globalizarea anti-democratică

Termenul de democraţie provine din termenii greceşti „demos” care înseamnă popor şi „kratos” semnificând putere. Un popor se caracterizează printr-un teritoriu comun, o limbă comună şi tradiţii comune, iar puterea exercitată de un popor se face, evident, în perimetrul unei ţări, într-o anumită limbă şi în conformitate cu anumite tradiţii.
În trecut democraţia a fost privită cu scepticism de mulţi care credeau că puterea se împarte în prea multe direcţii, că ea ar trebui să rămână concentrată în mâinile unui sigur om, sau în orice caz, într-un grup restrâns de oameni.
Dar iată că astăzi, trăim într-o lume în care democraţia, odinioară prea largă, se dovedeşte a fi prea strâmtă. Puterea nu mai trebuie să aparţină unui popor, ci unui întreg glob. Reprezentanţii aleşi de un popor, nu pot reprezenta un alt popor, cu atât mai puţin toate popoarele.
Din cele ce am spus mai sus, reiese destul de clar că sistemul democratic este unul depăşit în contextul globalizării. Haosul cu care ne confruntăm astăzi nu va dispărea dacă nu se vor face modificări serioase în toate structurile de bază ale societăţii... globale.


Concluzie

Criza democraţiei este o realitate a mileniului trei, iar ieşirea din această această criză nu este prea aproape în lipsa unei „reevaluări a tuturor valorilor”, dar nu în sensul nitzscheean, ci în sensul revenirii la vechile valori, autentic umane şi sănătoase.
Revenind la „teoria gardurilor”, omenirea ar trebui să se gândească serios la importanţa pe care o au acestea, chiar dacă de multe ori au fost şi sunt sâcâitoare, dispariţia lor nu ar însemna decât crearea unui gard unic, imens, care va fi mai rău dacât toate gardurile mici. Căci fără gard nu se poate.