Modelul cultural european – Constantin Noica

După ce Dumnezeu a făcut lumea, l-a aşezat pe om în mijlocul ei; însă cum toate însuşirile fuseseră deja distribuite, Dumnezeu a trebuit să-i dea omului câte puţin din toate pentru ca el să se distingă prin complexitate. Iată viziunea lui Giovanni Pico della Mirandola asupra naturii acestei fiinţe ce nu este „nici cerească, nici pământeană, nici muritoare, nici nemuritoare”, această fiinţă de interval care este ceea ce este tocmai prin sfera excepţiei în care este plasată. Excepţia este cea care conferă natura fiinţei umane. Aşadar, printr-o naturală legitimitate, Constantin Noica însuşeşte excepţia ca unul din motivele centrale ale filosofiei sale.

Având ca fond al demonstraţiei sale teoria despre excepţie, în cartea „Modelul cultural european”, Noica face apologia culturii europene ca model universal valabil, cultură cu funcţie paradigmică pentru oricare alta. Mai mult, Noica vede cultura europeană ca singură fiind cultură în adevăratul sens al cuvântului, celelalte fiind doar aşa-zise configuraţii culturale. Pentru susţinearea acestei concepţii el face apel la imperativul categoric kantian „fă astfel încât norma acţiunii tale să fie norma acţiunii tuturor”, întrucât unei culturi autentice şi durabile îi este imperios necesară şi universalitatea.

Constantin Noica distinge cinci tipuri de excepţii, cărora le găseşte corespondente în alte cinci rapoarte dintre Unu şi Multiplu.
Primele sunt excepţiile care infirmă regula, adică raportul „Unu şi repetiţia sa”, care pot naşte doar culturi sortite stagnării, asemeni culturilor primitive de tip totemic.
Apoi sunt excepţiile care confirmă regula, adică „Unu şi variaţia sa”, asociate culturilor de tip monoteist, divinitatea fiind principiul unităţii; acestea sunt popoarele Coranului şi evreii Vechiului Testament.
În al treilea rând sunt excepţiile care lărgesc regula, adică „Unu în Multiplu”, aplicându-se în culturile de tip panteist, ca cea indiană.
Apoi apar apar excepţiile care proclamă regula rămânând excepţii, adică „Unu şi Multiplu”, excepţia neputând fi absorbită de regulă; acet tip de excepţie a fost ipostaziat în culturile de tip politeist, ca cea greacă antică.
Şi în fine, Noica vorbeşte de excepţiile care pot deveni regula, adică „Unu Multiplu”, în care se regăseşte cultura europeană.

„Toată cultura europeană va fi fost una în care, rând pe rând, excepţiile constituite ca valori autonome vor fi încercat să devină regula.”

Europa a descoperit restul lumii, iar nu restul lumii pe ea. Nu este „europocentrism” a spune că această cultură are influenţă în toate colţurile lumii şi se poate simţi aproape oriunde ca acasă. Asia a fost „trezită de marxismul european”, Africa a fost civilizată de către europeni, iar aşa-zisa „cultură” americană nu este decât „un tentacul al culturii europene întins peste ocean”. Acele câteva configuraţii culturale care nu au fost atinse de europenism nu au acel Unu multiplicabil, nu au puterea de a se extinde, de a contamina, sunt închise în sine, neputând reprezenta niciodată un model cultural.
Deasemenea, în spiritul unei culturi autentice nu încape sfârşit, modelul ei nu piere, condiţia ei de existenţă fiind crearea permanentă a noului.

„Cultura europeană este o divinitate în expansiune, un univers în expansiune, unde electromagnetice în expansiune, dar şi valori în expansiune, categorii de gândire în expansiune, precum şi un neant intrat în expansiune cu nihilismele de azi.”


În cartea sa, Noica îşi propune să stabilească dimensiunea şi natura structurii, morfologiei culturii modelice, adică a cele europene. Spre deosebire de majoritatea filosofilor culturii care pretind că fiecare cultură îşi are simbolul ei spaţial, ideea ei originară şi morfologia ei proprie, Constantin Noica spune că morfologia e una pentru toate culturile: e morfologia ipostazelor spiritului, cărora le găseşte ecou în morfologia gramaticală.
Astfel Noica vorbeşte despre Evul Mediu ca stând sub semnul substantivului, care creează verticalitate în haos, instituind, numind, populând lumea cu realităţi; Renaşterea sub semnul adjectivului, oamenii şi lucrurile fiind aşa cum arată exuberantele lor epitete; Barocul sub semnul adverbului, care însoţeşte, modulează şi interpretează, deşi nu naşte noul şi genialul; Iluminismul sub semnul pronumelui personal „eu”, când se afirmă individualitatea. Însă în secolul al XIX-lea eul se îmbolnăveşte pentru că va fi înăbuşit de „noi”.
Aşadar, eul în „noi” devine un punct, o valoare statistică. De aici încolo începe domnia numeralului, care trebuie să se înfrăţească cu conjuncţia pentru ca lumea să nu se destrame. Numărul este fatal pentru om, căci prin număr el îşi pierde substantivul, adică numele, adjectivul, adverbul şi eul, adică individualitatea; omulîşi pierde excepţia, însăşi esenţa sa.
În ceea ce priveşte conjuncţia:
„Suntem nevoiţi prin înmasare să trăim în locuinţe înălţate sub semnul lui „şi” (şi eu, şi tu), al lui „sau”(sau eu, sau tu); creăm colective care au ceva din „bandele anonime” ale peştilor când merg în susul râurilor, ne îmbrăcăm simplificat până la nudism şi vorbim cu I-P-T-uri (iniţiale pentru toate).”

Ipostaza de numeral a spiritului culturii europene este una „in-creatoare” de vid, este o stare de suspendare, de aţipire, de stagnare, sau poate chiar de involuţie. În aşteptarea noii părţi de vorbire care să vindece contemporaneitatea de morbul deşartelor sale tristeţi, ne cultivăm perseverneţi nihilismele şi vidul.

Însă universalitatea culturii europene este irefutabilă prin natura excepţiei pe care o întrupează; excepţie care, de altfel, este misterul Sfintei Treimi – Unul Multiplu. De aceea, noua lege va veni, la fel cum Legea nouă adusă de Mântuitorul nu a schimbat-o pe cea veche, ci doar a lărgit-o, căci tot din Lege a izvorât şi aceasta.