(...)

Stau în camera asta joasă şi întunecată şi plină de igrasie, ce se împute pe zi ce trece tot mai tare. Mi-e silă căci am clădit-o cu propriile mâini, poartă în crăpăturile pereţilor terminaţiile propriului meu suflet, iar mucegaiul ăsta puturos ajunge tot mai aproape. Nu pot să ies, să mă smulg, dar aş face-o, aş fugi unde aş vedea cu ochii, aş fugi nebuneşte, punând în fuga asta toată alergarea fiinţei mele!
M-aş bucura de iarbă, m-aş bucura de ploaie, de căldură, de mare, de câmp, de munte, de lanul de porumb, de brazi, de stele, de lună. M-aş bucura până când din plămâni îmi va fi ieşit tot mucegaiul.
Aş sta întinsă şi m-aş uita la stele până m-aş simţi şi eu o stea pe cerul lanului de porumb.
Mi-e atât de dor de pământ, de cer, de mare. Atât de dor, încât, câteodată, aproape că uit de mucegaiul din jurul meu...