Aveţi puţintică răbdare

E înfricoşător cât de repede trece timpul. Trebuie să mă ţin eu după timp, în loc să se ţină el după mine. Şi deşi există certitudinea acestei înfricoşătoare înfricoşări, nu există niciun strop de răbdare. De ce oare aşa o goană nebună după finalităţi, căci timpul, din punctul ăsta de vedere, niciodată nu ne-a dezamăgit: el trece, să stăm liniştiţi; nu avem cum să ratăm finalităţile. Vai, tânjim atât de tare după rezultat, încât pierdem toate frumuseţile.

Răbdarea este, cred, mai mult decât o virtute, cea mai umană stare; cea mai umanizatoare. Este chiar mai umană decât iubirea, sau ce-o fi aia, căci noi iubim cu atâtea orgolii, egoisme, pervertiri, încât ne întrebăm câteodată dacă acest sentiment există într-adevăr. În schimb, răbdarea... Dacă omul spre deosebire de animal este capabil să sacrifice "imediatul şi securitatea" de dragul creaţiei, al fericirii, sau al iubirii, este clar că esenţa umanului este răbdarea. Dar şi aici ne întrebăm dacă ea există, căci nimeni nu are răbdare. Suntem profanaţi de această viteză nerăbdătoare, abrutizaţi, înfipţi adânc cu mâinile şi picioarele în pământ. Uneori chiar şi cu capul. Suntem robiţi de foame, de dureri, de impulsivităţi, de tot soiul de nevoi imediate pe care ca nişte animale ce suntem nu le amânăm. Fugim ca nişte bezmetici pentru a le satisface îndată! S-a dus cu animalul care amână al lui Vianu. Scopurile mari nu mai au prioritate. E prea scurtă viaţa. Trăiască pseudo-"carpe diemul" tuturor.
Ne-a plăcut aşa de mult ideea asta că ne tragem din maimuţe că vrem să ne conformăm întru totul. Suntem totuşi umani, cum să contrazici un domn ca domnul Darwin.

Trebuie răbdare, căci timpul aduce şi rezolvările şi finalităţile şi fericirile şi nefericirle şi iar fericirile şi poate chiar Fericirea. Timpul, ajutat de noi, bineînţeles. Dar timpul este o condiţie necesară, deşi nu mereu suficientă.

Habar nu am ce e cu viaţa asta, nu am niciun răspuns şi totuşi, acum îmi doresc atât de mult să am un strop de răbdare!