M-am trezit dimineaţa devreme înghiţind în sec speranţă. Apoi mi-aduc aminte că a trebuit să uit de ale mele, căci era cineva la care trebuia să ne gândim. Ştiu că am aprins vreo 6 lumânărele puse una lângă alta şi care nu se stingeau. Ştiu că s-a făcut o flacăre mare şi că domnişoara M. a intrat în clasă şi a trebui să aducem apă... Dar asta a trecut repede. Obstacolul meu lua trupul a patru rânduri de scări. Am amânat ca de obicei până când nu s-a mai putut amâna. Le-am urcat. Sus nu găseam nicio faţă prea cunoscută; până la urmă am rugat o faţă antipatică să facă pe solul. Odată solul trimis nu mai era cale de întorcere, îmi venea să mă arunc pe scări, să fug acu cât mai e timp, haide! Dar a apărut.
I-am dat plicul. Aş fi vrut să mai fi stat să îi zâmbesc indiferent şi superior, dar am luat-o la sănătoasa imediat ce a pus mâna pe hârtie. Apoi mi-am făcut procese de conştiinţă următoarele câteva ore pentru situaţia clişeică, filmică, bombastică, penibilă pe care o creasem.
Am mâncat chec. Hârtia părea să nu-şi fi făcut deloc efectul.
Ce s-a întâmplat apoi e
Speranţa a avut mari fluctuaţii. După ce şi-a ridicat puţin gâtlejul, a fost trântită brusc de pământ zdrobindu-şi faţa.
Şi astăzi am ghemuri în stomac. Dar nu pentru ziua aceea. Pentru ziua aceasta. Sunt fericită şi mă gândesc cu drag şi la acea zi, pentru că poate dacă nu ar fi existat, nimic nu ar mai fi existat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu