Poezie

Pas de pantofi vechi, grei, cu talpa de cauciuc care scârţie şi care vara se încinge că mai că nu-ţi vine să crezi că nu topeşte asfaltul. Îi poartă că alţii n-are. Bine că s-a mai încălzit puţin afară. Calcă încet, ridicând puţin piciorul deasupra pământului căci anii îi apasă acum în picioare. Greu. Pantalonul şi sacoul din stofă maro risipesc în jur un aer straniu, de parcă nu ar acoperi braţele şi picioarele cui trebuie, de parcă în fiecare por al ţesăturii se găsesc urme de alte braţe şi alte picioare. Deşi bătrâneţea i s-a strâns acum în pantofii prăfuiţi, paşii lui nu sunt trişti. Paşii lui nu se aud. El trece senin, cu pleoapele lăsate peste ochii umezi. E atât de umil şi uşor, cu paşii şi cu clipirile lui mici. În piept, un bold străpunge trei culori. Cele trei culori ce ţin de sforile care-i ridică marginile gurii, trei culori ce-i fac paşii să nu se audă, culori ce-i dau răcoare picioarelor, trei culori ce îi limpezesc ochii.

Nichita, dragul, a scris odată o poezie atât de frumoasă:

Fiind şi strigând

Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne,
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe maică-mea
care m-a născut pe mine
am dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe maică-Ta, care te-a născut pe Tine,
poporului român!