Tăcere

Tot simţindu-mi gândurile ca pe un aer amestecat cu fum de ţigară ieşind din alveolele unor plămâni puternici de atlet, şi uitându-mă la acest fum cum se spiralează, se coteşte, se suceşte, urcă şi coboară, l-am văzut, deodată, ciocnindu-se de vorbele unei figuri dragi mie, Marcel Marceau, "Tăcerea nu are limite; limitele sunt impuse de cuvânt.".
Tăcerea, tăcerea... Ce tristeţe încântătoare, ce încântare tristă... Tăcerea care în ea însăşi a înflorit cu florile gândirii mele, tăcerea care în ea însăşi a sângerat cu sângele vorbelor pe care mi le-am refuzat. Am tăcut mult, dar mult timp am neglijat tăcerea. Nu tăcerea lui Marceau sau tăcerea în sensul ei rudimentar, ci tăcerea care poate doar pentru mine are acest sens, tăcerea umană, ce dătătoare de umanitate, fie ea negativă sau pozitivă. Tăcerea care te face să îţi placă întunericul din cameră, tăcerea care te face să îţi dai seama de lucruri, tăcerea care te face să îl vezi pe cel de lângă tine. Tăcerea care îţi dă dureri de stomac şi lacrimi în spatele ochilor, dar nu te nimiceşte. Să taci şi atât. Să nu vorbeşti nici măcar în gând, să nu laşi cuvântul să-ţi limiteze inimaginabilul cugetului.
Singurătatea îşi găseşte refugiul în tăcere, căci aceasta este animalul cel mai puţin fioros ce o înconjoară. Tăcerea nu muşcă, nu doare, doar tace şi tace doar dacă şi cât vrei tu. Tăcerea e bună.
Tăcerea nu înseamnă lipsa zgomotului, a sunetului. Tăcerea aceasta nu este despre auz sau vorbit. Tăcerea aceasta depăşeşte zgomotul, îl reduce la inexistenţă.

Mi-e atât de dor de tăcere...