nuştiucând

Toate neliniştile unei lumi întregi se pot dizolva într-o singură clipă.
O clipă căreia, poate, nici nu i-ai dat prea mare importanţă - râdeai distrat la o glumă sau făceai cu mâna cuiva de pe trotuarul celălalt sau - nu ştiu - erai atent la scări când coborai. Atât, o sclipire de cine-ştie-ce compuşi tainici şi minunaţi, o ocheadă trasă de univers, o secundă, o boare, un vis, o scânteie, un nimic: uite-aşa o nimica toată e clipa din care nimic nu va mai fi la fel. Un scurtcircuit care se întâmplă prea repede şi prea pe neaşteptate.

Încerc să mă gândesc cum m-a prins pe mine clipa asta. Lălăiam probabil pe străzi cu faţa senină şi inconştientă, mă gândeam probabil la vreun colţ de clădire, la o bucată mai mare de cer şi la vreo trei copaci aşezaţi firesc, sau poate stăteam dimineaţa la şapte în bucătărie, mâncând şi uitându-mă la ştiri, mai ştii, dar se mai poate şi să mă fi prins într-o zi de iulie coborând cu scările rulante în pasaj la Universitate.

Nu am nimic de reproşat, doar că dacă ştiam, poate mă aranjam şi eu puţin înainte.