Hundertwasser şi pacea cu natura pe acoperiş

Să mai vorbeşti acum de pericolele tehnologiei, de alienarea omului şi deteriorarea relaţiei acestuia cu natura, de dispariţia oricărei, cât de mici şi vagi, concepţii animiste etc. este nu numai un loc comun, dar este şi unul completamente desuet. Să mai adopţi şi un ton grav, patetico-profetic, în timp ce bolboroseşti lucrurile astea, avetizând în stânga şi în dreapta, este de-a dreptul ridicol, dar, mai mult decât atât, şi extrem de inutil: astăzi lumea deja şi-a terminat planningul pentru pensie, pentru piatra funerară, pentru apocalipsă. În faţa a ceea ce provoca odinioară sentimentul tragicului ridicăm neimpresionaţi din sprâncene, iminenţa sfârşiturilor este doar chestiune de management. E adevărat că mai e la mijloc şi treaba asta destul de delicată cu natura, cum că totuşi ar fi de preferat să nu sfâşească şi ea chiar deodată cu noi, dar pentru asta sunt găşcuţele alea de ecologişti ciudaţi, ameţiţi, care nu ştiu exact ce vor şi ce să facă.

Însă, şi fenomenul ecologiei, produs al modernităţii occidentale târzii, nu are nimic de-a face cu lumea, cu semnificaţia profundă, metafizică a ei, atât de de la sine înţeleasă, spre exemplu, pentru orientali. Căci şi numai concepută relaţia dintre om şi natură, se dezvăluie acerbul simptom al modernităţii: eul. Eul întemeietor, care stă drept temelie întregii fiinţări, eul funcţie de care tot ceea ce există există. Omul nu se identifică în nicio măsură cu natura, ci doar o subordonează, căci ea există pentru că el există. Are el impresia.

Pentru aceasta, când apare în cultura asta a noastră postmodernă câte un om care înţelege lucrurile altfel, trebuie să-i oferim toată atenţia din lume. Un asemenea om a fost Friedrich Hundertwasser. El a înţeles năzuninţa ecologiei "de a da naturii înapoi ce i-a fost luat", nu într-o maniera superficială, propagandistică, exterioară, ci ca pe o realitate intrinsecă a lumii şi a fiinţei sale. Pentru asta a găsit şi soluţii care, în combinaţie cu genialitatea sa artistică, sunt formidabile.

O asemenea soluţie este un proiect de arhitectură pe care l-am descoperit în muzeul său din Viena, şi a cărui prezentare o împărtăşesc mai jos, în traducere proprie. Şi cred că mă cam bucur de exclusivitate.

"Pe dealurile-fâneţe

Un proiect arhitectonic de Hundertwasser

O cale de scăpare din fundătura planificării urbane.

Dorul de romantism şi creativitate este împlinit.

Case complet acoperite cu natură, pentru rătăciri şi plimbări pe toate părţile acoperişurilor.

Aer de ţară în loc de aer poluat de oraş.

Trai în armonie cu natura.

Sporirea naturii drept răspuns la distrugerea ei de către dezvoltarea suburbană.

Case cu sistem de economisire a energiei, mereu răcoroase vara şi calde iarna.

Apă purificată în mod natural şi înapoiată naturii la fel de curată cum a fost primită.

Garantarea "dreptului fereastră", dreptul de a-ţi modifica ambientul în conformitate cu propriile tale nevoi creative.

Îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru vecini şi vizitatori.

Ideile despre viitor nu sunt noi. Este o problemă de recâştigare a demnităţii umane în arhitectură. De ce să foloseşti cu ferocitate rigla când toată lumea ştie că linia dreaptă este o periculoasă ficţiune comfortabilă care nu duce decât la distrugere, asemeni unei bomboane otrăvite.

Natura, arta, creaţia sunt o unitate. Numai noi le-am separat. Dacă negăm creaţia în natură şi distrugem creaţia în noi înşine, ne vom distruge pe noi înşine. Creativitatea o putem învăţa doar de la natură, nu şi de la om.

Adevăratul nostru analfabetism este incapacitatea de a crea.

A trăi în armonie cu natura şi creativitatea sunt doruri imense ale oamenilor.

"Pe dealurile-fâneţe" va fi un exemplu mondial. Oricine îşi poate permite să trăiască aproape de natură şi cu demnitate, fiind chiar mai ieftin din punctul de vedere al economiei naţionale. Pentru că investiţia e depăşită cu mult de costurile globale ale clădirilor ostile naturii şi oamenilor.

Este realizarea unui basm utopic pe care doar copiii îndrăznesc să şi-l imagineze.

Spaţiul de locuit al oamenilor va fi dublat prin folosirea pădurilor şi a acoperişurilor naturale.

Acoperişul normal, steril şi mort, este preschimbat într-o fâneaţă, într-o pădurice privată, un deal de vacanţă, o belvedere, un parc sau o grădină.

Acoperişurile vor fi complet verzi şi se va putea umbla pe ele, locuitorii se vor putea plimba şi rătăci pe ele. Ei îşi vor putea petrece timpul pe acoperişuri în aer liber şi pe sub copaci. Nu există nici un loc în acest proiect pe care să nu se poată urca cu uşurinţă.

Există un singur dezavantaj al acestei aşezări apropiate de natură - la fel ca şi la Casa Hundertwasser, va fi în fiecare zi un val de vizitatori care vor studia locul pentru că şi lor le-ar plăcea să trăiască în asemenea împrejurimi armonioase.

"Pe dealurile-fâneţe" este un răspuns la distrugerea urbană. Se construieşte în acelaşi timp spaţiu de locuit pentru oameni şi şi mai mult spaţiu pentru natură. "Pe dealurile-fâneţe" este o contribuţie activă pentru pacea cu natura. "Pe dealurile-fâneţe" realizează adevăratele năzuinţe pentru bunăstare, romantism şi armonie cu natura ale oamenilor de astăzi.

Tot ce este orizontal şi sub cer aparţine naturii. Aici devine adevărat.

Omul trebuie să-i redea naturii pe acoperiş ce i-a luat acesteia construindu-şi casa, aici a devenit adevărat.

Omul este un musafir al naturii şi trebuie să se comporte ca atare. Aici a devenit adevărat.

Omul trebuie să-i restituie naturii teritoriile pe care i le-a luat ilegal.

Nu este o monocultură controlată de om, ci o varietate neregulată de copaci şi plante, exact ca în natură. Nu doar casele, ci şi garajele au acoperişuri din păduri şi sunt invizibile.

Nu există unghi din care unui pictor nu i-ar plăcea să picteze această aşezare.

În centru va fi un curs de apă natural în care oamenii să înoate şi pe care să navigheze cu bărcile.

Paradisul nu poate fi făcut decât de tine însuţi, de propria ta creativitate, în armonie cu creativitatea naturii."

Hundertwasser, Octombrie, 1990

În opoziţie cu zgârie-norii contemporani, Hundertwasser propune să nu existe nicio înălţime pe care omul să nu poată ajunge, dar nu prin înălţarea acestuia în turnuri Babel obraznice, ci prin coborârea pe pământ. Să fim siguri că oriunde am călca, călcăm pe pământ. E şi ăsta un soi de modestie (demnă!) ce-i trebuie omului pentru a înţelege că avântul spre înălţimi altfel trebuie să şi-l ia. Şi Hundertwasser a înţeles asta dând înapoi naturii totul-totul când a fost înmormântat fără sicriu în pământul său din Noua Zeelandă.