tu eşti fericit acum?

„Tu eşti fericită acum?” a fost tulburătoarea întrebare (tulburător de legitimă, prea legitimă!) ce mi-a fost adresată zilele trecute. Reveneam în încăpere, liniştită că discuţia e în toi şi nu aterizez în mijlocul vreunei tăceri suspecte şi solicitante, dau să mă aşez, mă aşez, şi pac(zbang, poc, fleoşc)! întrebarea se prăvale, din senin, asupra mea, făcându-mă să mă simt ca o adevărată hiroşhimă (pe cât de cu musca pe căciulă, pe atât de neajutorată). „Tu eşti fericită?”. Dau semne disperate de surprindere, schimonosesc un zâmbet, mă uit în jos, în sus, ce Dumnezeu să răspund?, recurg la o schemă candido-meditativo-trahanacheană: „ăăăm... dacă sunt fericită?”. Răspunsul (aducându-mi aminte şi de cealaltă localitate niponă, vecină cu cea deja amintită) - iminent şi cristalin: „Da.”. Bun, se îngroaşă gluma, trebuie să răspund. „Nu ştiu, zău...” (fără „zău”, dar zău dacă ştiam.) „Lasă-mă măcar până mâine să mă gândesc şi poate-ţi spun atunci.”(îmi venea să adaug)

Bine, scenariul de mai sus mi-e atât de specific încât îmi vine să zâmbesc. Tulburarea nu este, prin urmare, efect al surprizei, ci, poate, al ilustrării suspect de... explicite şi plastice a unei vechi metehne de-a mele. I-am dat şi un nume care s-o facă să aducă a diagnostic-aşa: constatarea retrospectivă a fericirii. Aerul patologic e de multe ori salvator în faţa instanţei sinelui.

E curios, totuşi, cum o fiinţă obsedată de umanitatea propriei persone, pe care o veşnic evaluează, chestionează, tiranizează, desfiinţează, nu e în stare să spună, hic et nunc, dacă această persoană (mai umană sau mai ne-umană, mai dă-o-n colo) este sau nu fericită. Nu că fericirea ar ţine exprés de umanitate. Ba din contră, aş fi tentată să zic. Şi totuşi! dacă tot acorzi atât amar de timp, energie şi atenţie unei fiinţe (şi care se întâmplă să fii şi tu însuţi, să-ţi mai faci şi păcate, vorba aia), normal ar fi să ştii (adică să simţi) că atunci când e fericită, e fericită. (Şi mai ales că nefericirile se bucură mereu de o halucinantă intensitate!)

O, dar nu! Eu am lungi episoade de fericire rememorate şi răs-rememorate, care de fapt nu sunt altceva decât rememorări, jalnice construcţii a posteriori, amintiri aşezate mai mult sau mai puţin coerent şi date cu parfum de fericire. De fapt, există şansa ca ele chiar să fie momente de fericire, dar la ce bun dacă nu au fost trăite.

***

Dar trecând peste răbufnirea asta autoflagelatoare, revenind cu picioarele pe pământ, pământ pe care între alb şi negru e cale lungă, am avut şi eu momente în care am fost absolut fericită, fericită acolo şi atunci, în care îmi venea să chiui şi să implor cerurile şi pământurile să se oprească, un pic măcar.

Iar de sindromul constatării retrospective a fericirii cred că suferă mulţi. Ţi se pare că ai fost, la un moment dat, fericit. Erai prea ocupat, era agitaţie mare, multe lucruri care se întâmplau, nu ţi-ai dat seama exact, dar apoi, când ai ajuns acasă şi te-ai gândit, ţi-ai dat seama că ai fost fericit. Trebuie să fi fost fericit.

Avem nevoie de atât de puţin pentru a fi fericiţi, de a fi fericiţi intens, live, în direct, cu furnicături, fluturi în stomac, minţi şi suflete uşurate şi săltate. De atât de puţin şi de atât de simplu. Şi tocmai aici zace microbul. De unde puţin şi de unde simplu? În lumea lui doi la preţ de unu, puţinul a devenit o ameninţare, o nenorocire, cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Vrem mult, cât mai mult, nu contează până la urmă dacă ne trebuie sau nu, dacă ne place sau nu, dacă e bun sau nu, mult să fie ca să... ca să...

Simplu? Nu, simplul nu este de găsit, şi bine că-i aşa. Trebuie să ne încolăcim cât mai mult în iţele societăţii, ale tehnicii, ale prejudecăţilor, ale „socializării”, ale „ascensiunii profesionale”, ale „realizării”.

***

Ştiu (şi ştiu sigur) doar că „Doamne, cât sunt de fericită!” mi-am spus sub efectul unei mări liniştite şi a unei plaje întinse (fără chaise-longue-uri), în faţa unui munte pe care abia îl cuprindeam cu vederea, între paginile câte unei cărţi, în câte o îmbrăţişare prea frumoasă ca să vorbesc despre ea, şi în alte câteva dăţi. Şi apoi, cine mai are norocul să fie întrebat de cineva „Tu eşti fericit acum?”?!