parc-aş fi zidul în care au zidit-o pe Ana

o Ană zidită în altă Ană

una gemând în cealaltă

una zbătându-se în cealaltă

frângându-se

costişoara

ţâţişoara

buzişoara

o Ană devenind una cu cealaltă Ană

mi-am atins

scobitura piciorului

de pieptul tău

ca să-mi simtă toate locurile pe unde calc

golul umplut de tine.

mi-am luat mâinile
şi le-am pipăit
încet
cu atenţie
pe toată lungimea
dar la capătul lor n-am găsit moartea.

apoi m-am întors către
picioare
m-am prelins de-a lungul lor
dar sub călcâie nu am aflat moartea.

mi-am apucat
capul
firele de păr
dar între ele
nu era nici un strop de
moarte.

atunci de unde şi cum
vor fi într-o zi
capul, mâinile şi picioarele mele
pline de tine,
moarte?

te-aş
privi în ochi,
moarte,
dar îi ai închişi

e ceva în tine,
moarte,
atât de simplu
atât de necompus
atât de unitar
încât
pur şi simplu nu încapi în mintea mea compartimentată.

o, 
ce bun
de respirat
e aerul 
din jurul tău

Obişnuirea cu numele

de Marin Sorescu

Copil,

După ce te ridici în picioare

Şi începi să te dezmeticeşti

Printre lucruri,

Prima grijă e să te obişnuieşti cu numele.

Cum te cheamă?

Eşti întrebat mereu,

Până când, după ezitări şi bâlbâieli,

Începi să răspunzi cursiv

Şi numele tău nu mai e o problemă.

Când nu mai ştii cum te cheamă,

E foarte grav,

Totuşi nu trebuie să disperi.

Urmează o pauză.

Şi, imediat după moarte,

După ce ţi se mai ridică ceaţa de pe ochi, 

Când începi să te orientezi, cât de cât,

În întunericul de veci,

Prima grijă cred că e tot aceeaşi,

De mult uitată şi îngropată odată cu tine:

Obişnuirea cu numele.

Ţi se spune - cred că la fel de arbitrar -

Păpădie, ciuboţica cucului, sângele voinicului,

Mierlă, cintează, turturea, fir de calomfir,

Zefir, - sau toate acestea la un loc - 

Şi când dai din cap c-ai înţeles,

Înseamnă că-i în ordine:

Pământul, aproape rotund, se poate-nvârti printre stele,

Ca un titrez.

***

Bunicii mele blânde şi frumoase, mult iubitoare de bujori, de cărţi, de oameni şi de Dumnezeu. Cu neînchipuită durere şi nemărginită dragoste, veşnic te păstrează în suflet iubita lu bunica.

nuştiucând

Toate neliniştile unei lumi întregi se pot dizolva într-o singură clipă.
O clipă căreia, poate, nici nu i-ai dat prea mare importanţă - râdeai distrat la o glumă sau făceai cu mâna cuiva de pe trotuarul celălalt sau - nu ştiu - erai atent la scări când coborai. Atât, o sclipire de cine-ştie-ce compuşi tainici şi minunaţi, o ocheadă trasă de univers, o secundă, o boare, un vis, o scânteie, un nimic: uite-aşa o nimica toată e clipa din care nimic nu va mai fi la fel. Un scurtcircuit care se întâmplă prea repede şi prea pe neaşteptate.

Încerc să mă gândesc cum m-a prins pe mine clipa asta. Lălăiam probabil pe străzi cu faţa senină şi inconştientă, mă gândeam probabil la vreun colţ de clădire, la o bucată mai mare de cer şi la vreo trei copaci aşezaţi firesc, sau poate stăteam dimineaţa la şapte în bucătărie, mâncând şi uitându-mă la ştiri, mai ştii, dar se mai poate şi să mă fi prins într-o zi de iulie coborând cu scările rulante în pasaj la Universitate.

Nu am nimic de reproşat, doar că dacă ştiam, poate mă aranjam şi eu puţin înainte.