Miros bun

Aproape nici nu-mi mai aduc aminte de timpul în care mi s-a întâmplat să mă pierd. Mi s-a întâmplat pur şi simplu, într-o zi. De atunci am voit să-mi acopăr faţa şi să nu mă mai gândesc la mine, să nu mă caut deloc. Am dus-o aşa mult timp, cu privirea întunecată. Nici când eram fericită nu era adevărat, căci cum ai putea fi fericit ţinând o parte din tine ascunsă?

Apoi s-a întâmplat să cred că m-am regăsit. Am găsit o inimă pe care îmi plăcea s-o ascult cum bate, o respiraţie pe care adoram s-o adulmec, o mână de care m-aş fi agăţat mereu. Privirile lui, cuvintele lui, căldura şi răceala lui le transformasem în garanţia mea, în garanţia că mă am, că mă am din nou. Dar faţa mea era tot întunecată. Nu-l găsisem decât pe el, însă el n-a aflat cine sunt eu, căci eu nu eram acolo.

Acum însă începe să se întâmple ceva. Miroase a altceva. Faţa mi-a fost descoperită de câteva ori şi de fiecare dată s-a acoperit la loc mai puţin ca înainte. Singură. Începe să se lumineze. Cine ştie, poate primăvara asta mă găsesc şi eu pe mine.