Nu am niciodată în minte, ca o constantă, spre ce trebuie să merg. Şi, mai ales, pe unde s-o apuc. De fiecare dată când rămân singură, mi se întâmplă brusc şi nu recunosc locul. Trebuie să stau locului o vreme şi să mă gândesc pe unde este drumul.

Astăzi când mi s-a întâmplat asta era frig şi mi se înroşiseră mâinile. Era un cer gri şi un imens colţ rotunjit şi negru de clădire mi-a reţinut privirea. Era chiar în faţa mea. M-am gândit că cel mai bine ar fi s-o iau la stânga. Am luat-o la stânga, şi asta din cauza unui colţ rotunjit la care aveam să mă întorc.
Am pornit-o într-un ritm ciudat. După câţiva paşi însă, am uitat de ritm şi am început să mă gândesc la ce spun cei doi tipi ce vin spre mine despre faţa mea roşie de frig. Am trecut de ei gândindu-mă că frigul mă face urâtă. Apoi nu mai ştiu la ce m-am gândit. Mergeam repede, era frig şi nu mă gândeam la nimic.
Acum deja îmi era limpede unde trebuia s-o ajung. Şi pe unde trebuia să merg. Iuţisem pasul şi mai mult şi nu mă mai gândeam decât cum să ajung mai repede acasă. Ce frig al naibii.
Numai că pe drum, ceva m-a oprit. O senzaţie ciudată şi-a făcut loc prin masa densă a indiferenţei mele. Am zâmbit într-un fel ciudat, „ştiu, te ştiu, te-am mai simţit ”. Tot când am mai trecut pe acolo. Uitasem. Uitasem ce atracţie hipnotică îţi poate produce un loc, un sunet (acelaşi ca şi data trecută), acel intrând discret, spre care nu pot să nu-mi întorc privirea. Îmi pare rău că nu mânuiesc mai bine cuvintele pentru a descrie senzaţia asta. Un amestec între ceea ce simţeam când mă ţinea mama în braţe când eram mică, uimirea şi revelaţia nerevelată (adică emoţia unei revelaţii, dar care nu relevă de fapt niciun mister, o revelaţie fără de obiect) a celui care, în faţa unei capodopere, nu pricepe cum se poate atâta sublim, şi toată răzvrătirea, furia şi disperarea tânărului căruia pare că nimic nu i se mai relevă.
Am trecut mai departe ca şi data trecută. Acum ştiam unde trebuia să ajung, în sfârşit ştiam unde trebuie să ajung, pentru ce să mă opresc tocmai acum?!
M-am întors. Aveam să trec iar pe acolo, şi nu mai aveam de gând să mă las surprinsă. Mi-am întors privirea deja când mai aveam vreo cinci paşi. Voiam să văd cât mai mult în intervalul trecereii mele. Am trecut iar. Dar nu am putut continua, a trebuit să mă opresc, am stat iar locului gândindu-mă ce să fac, m-am întors şi am intrat.
Ce miros familiar. Ce linişte, ce tihnă. Aş da toate zbuciumările mele pentru asta. Ce mai contează aici ce e adevărat, ce e îndreptăţit să fie. Aş da tot adevărul din lume pentru mirosul ăla, pentru adăpostul ăla tainic. Şi câtă vreme am uitat că există. Nu am mai vrut să ştiu nimic de el, m-am înfuriat pe el, i-am pus mii de întrebări la care nu a putut răspunde.
Mi-ar fi plăcut să fiu invizibilă atunci. Să pot în ascuns să-mi înţeleg revelaţia. Să dureze mai mult măcar. Dar a trebuit plec. Am ieşit aproape fugind şi aproape trântind o uşă. Îmi pare rău.
Trebuie să mă întorc acasă şi uite că negrul colţ rotunjit se şi arată.