noutăţi

Demult nu mai e linişte. Demult nu mai e gară, nici peron, nici ghişeu de bilete, însă tren este. Tren este, şi nu cred că are de gând să se termine prea curând. Nici nu ştiu dacă are să se termine vreodată, îmi pare că nu.
Mi s-a terminat gara şi liniştea, dar îmi este trenul.
(şi acum nu-mi vine în minte decât că vai ce bine, am exact inversul soartei Eleonorei şi şahistului ei)
Că îmi este trenul nu încetează să mă zguduie în fiecare clipă. Nu pot uita că îmi este, că este, că sunt. Sunt, şi zgomotul acestui sunt e atât de asurzitor că n-am cum să scap de el. Îmi port mereu trenul, zgomotul şi fiinţa. Toate una-ntr-alta.

În fiecare zi sap şanţuri cu priviri şi vorbe în obraji, în ochi, în suflete netede, neatinse, noi. Îmi lipsesc, poate, şanţurile ale căror adâncimi le cunosc prea bine, prea-scorojiţii obraji, ochi şi suflete. E greu să sapi, dar e greu şi să fii săpat. Însă nu te poţi împotrivi şi nu poţi şti cum vei fi săpat. Să ne rugăm doar să nu doară prea tare.

Mi-e frică şi am curaj. Deodată. Deschid ochii în timp ce-i închid şi strâng din pumni, din dinţi, din degetele de la picioare. Încă nu doare încordarea asta, dar cine ştie până când.
Am deschis geamul într-o dimineaţă şi aşteptând să fiu izbită, nu s-a întâmplat nimic. (Te arunci în faţa maşinii şi ea dispare.) Aerul este acelaşi. Ce nu este acelaşi e că gara nu mai e şi este trenul. E bine sau e rău? Sau, mai bine zis, e sus sau e jos? E aici şi acum, asta da.
Nelinişte, stai cu mine!