se cam termină şi asta

Vai nu credeam că voi ajunge aici şi nu credeam că va fi aşa. Îmi vine să plâng că plouă, îmi vine să plâng că e soare, îmi vine să plâng când zâmbeşte cineva, îmi vine să plâng când aud sunetul lanţului de la bicicletă. De drag. Îmi vine să iau totul în braţe ca să nu mai treacă.

Până acum mă gândeam la sfârşitul de liceu ca la o scăpare, o uşurare, poarta spre viaţa minuantă şi extraordinară care mă aşteaptă. Dar nu mai e aşa. Când mă gândesc că se termină, mă îngrozesc. Cum m-am îngrozit în generală când au început primele fete să poarte sutien. Sau când am spus discursul în clasa a opta. Sau când nu ştiam să înot şi nu mai atingeam fundul apei cu picioarele.

Poate toată atmosfera asta de completat albume, profesori binevoitori, socializări neaşteptate prin clasă, vremea frumoasă, poate toate contribuie la starea asta lacrimogenă. Dar aşa aş vrea să nu se termine. Şi acum ce? Acum ce va fi cu mine? Nu-mi trebuie nicio viaţă extraordinară, era bună asta!

Am trăit în liceu clipe atât de frumoase. Aş spune chiar că a fost exagerat de filmic şi de frumos liceul pe care l-am trăit. Da, exagerat. Aş fi fost mulţumită şi dacă ar fi fost pe jumătate.

Am găsit în liceu Oameni. Am întâlnit profesori care m-au fascinat, m-au inspirat, m-au ajutat să găsesc direcţia spre care să tind. Oameni la care acum mă gândesc cu atât drag că simt că-mi explodează pieptul. Profesori care, în timpul orei, spuneau ceva că îmi dădeau lacrimile de îmi venea să mă ridic să mă duc la ei şi să-i iau în braţe. Oameni care şi-au sacrificat din timp ca să VORBEASCĂ cu mine. Să mă sfătuiască. Să se gândească la mine dezinteresat. Oameni cărora când mă plimb prin librărie îmi vine să le cumpăr zece mii de cărţi. Oameni pe care îi citez. Oameni de la care cer ajutor. Da, încă mai există Oameni. Mulţumesc lui Dumnezeu. Un profesor care îi inspiră elevi face mai mult decât toată ştiinţa lumii. Avem atâta nevoie de ei.

Am găsit în liceu iubirea adolescenţei mele. El vorbeşte acum despre mine ca despre una dintre iubitele lui de altădată, dar pentru mine el a fost ceea ce se numeşte să fii atât de fericit încât să nu-ţi mai trebuiască nimic. Sincer, credeam că asta nu este decât o născocire a scriitorilor. Dar nu, pe cuvântul meu că există. Să simţi pentru prima oară cum e să te înfiori numai la auzul vocii. Să-ţi placă totul la el. Să te plimbi pe scările liceului agăţată de el şi să nu mai vezi nimic în jur. Să zâmbească profesorii când te văd cu el. Ce frumoşi suntem. Am jucat pe scenă, şi mai ştii atunci la Euroart când au venit toţi ăia de la info peste noi în culise să ne felicite! Drumurile noastre lungi cu trenul, sau cu fiu-ul când eu filmam momente cruciale, sau când ne-am întors de la Sibiu şi am urlat tot drumul pe melodiile de la vama veche. Sfârşitul şcolii de anul trecut când stăteam pe cutia aia de lemn în fiecare pauză. Dimineţile când trebuia mereu să trag de tine să te trezeşti. Ah sau când mergeam împreună la şcoală! Sau când întârziam astă-vară la Rinda şi tu conduceai atât de repede că era să murim de câteva ori! Când cântam hey jude şi ne-am plimbat prin Şchei. Când am făcut castelul în Deltă.

O să îmi fie un dor sinistru. Dar cum privesc acum în urmă totul mi se arată aşa rotund. Complet. Împlinit. Perfect. No păi şi dacă e să trăiesc de acuma numai în chinuri şi suferinţi, pot spune că am trăit şi fericirea. E mare lucru, nu?