M-am aplecat peste mâini şi le-am văzut tocite de gânduri.
M-am aplecat peste stânci şi le-am văzut tocite de vânt.
M-am aplecat peste golul dintre noi şi nu l-am văzut. Dar stam atârnândă, pendulând între nesfârşirile grosului vid.
Stam goală în lumină cu o jumătate încălzită şi albă. Cealaltă jumătate se desprindea trosnind moartă şi lividă. Se fărâma în aşchii purpurii, încet, fără ca lumina să bage de seamă.
O pleoapă imensă se închidea înghesuind susul şi josul într-o linie unsuroasă din care ieşeau lănci lungi cu ciulini în vârfuri.
Vreau să nu-mi mai dispară urma ierbii din obraz. Să rămân însemnată pe veci, vie de iarbă şi glas. Să nu-mi aud apoi urlând cum mi-am pierdut iarba, auzul din privire, mirosul din auz!
Vreau să-mi agăţ mâinile şi ochii de un trunchi gros, care falnic să-mi umple seva de sevă, iar aşchiile-mi să-i fie îngrăşământ.
Ce folos un auz care nu poate decât să audă, un glas care nu poate decât să vorbească?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu