Simt cum totul se aşterne în faţa mea, ca un unghi obtuz cu vârful spre mine. Simt viaţa tremurând plină de ea însăşi în tâmplele-mi şi-n piept.
E un sentiment ce s-a prelungit de câteva zile, şi cu certitudinea că nu-i doar o străfulgerare, mă grăbesc să-l aştern în cuvinte. Deşi o să treacă la fel de repede cum a venit, ca şi celelalte.
Totul pare uşor şi totul pare aici, acum. Lucrurile din jurul meu parcă au transpirat un nou sens; o nouă viziune, o viziune ca la microscop îmi copleşeşte ochii.
Totul e nou şi totuşi am lucruri din totdeauna. Am pe ce să sprijin noul, cu ce să-l diger. Şi stomacul gândirii mele se arată nou în faţa mea, muncindu-l o nestăpânită foame. Aproape simt cum carnea posibilului o atinge pe a mea şi o încălzeşte, o răceşte, o înfioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu