Miroase a confuzie mai tare decât a fum de ţigară... Sau a început şi fumul de ţigară să miroasă a confuzie. Ceea ce îmi înţeapă nările acum nu este o confuzie oarecare, nu este o simplă stare, ci este o adevarată ambiguitate existenţială sau o adevărată existenţă ambiguă.
Existenţa se zbate în această ambiguitate, se zbate zdrobindu-se de alte existenţe şi rănindu-se. Conştientizează paradoxul şi pateticul acestei zbateri, pentru că nimic nu pătrunde şi nimic nu iese din ermeticul spaţiu al ambiguităţii, şi totuşi continuă cu o ambiţie de nestăvilit.
Nu este vorba de instinctul de autoconservare pentru că este ceva mult prea conştient. E ca şi cum existenţa îşi dublează individul în al cărui interior se propagă şi îl transformă pe unul în spectator al celuilalt; într-un spectator neputincios.
Tot ce există încearcă în continuu să-şi depăşească această condiţie telurică şi să se îndrepte spre cer; cerul, care este, de fapt, o utopie, o himeră, o prostie. Totul este o agitaţie fiabilă şi lipsită de fiabilitate (pentru că altfel nu pot spune), care are ca efect niciun efect (pentru că, până la urmă, cauzalitatea este o chestiune mai obiectivă decât efectul ale cărui cauze sunt intotdeauna discutabile).
Efervescenţa este evanescentă până în punctul în care intervine ciclicitatea. Dar acolo noi nu mai contăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu