Astăzi am făcut băşici în buricele degetelor. Vara am avut picioarele pline de băşici şi, în general, viaţa mea a fost un lung şir de băşici în diferite zone ale fiinţei mele. Într-o dimineaţă mă trezeam cu băşici pe ochi, în alta pe spate, în alta pe cap, pe creier, pe suflet şi mai ştiu eu pe unde. Plină de băşici. Băşici apoase, mari, suculente, gata-gata să se spargă. Nu le-am privit însă niciodată cu mânie, ci mai degrabă cu resemnare şi îngăduinţă, căci băşicile au fost şi sunt preţul plătit pentru existenţa mea în lume. Nu că aş ţine cu tot dinadinsul la această existenţă, dar dacă aşa trebuie să fie, e inevitabil să apară şi băşicile. Suprafaţa mult prea sensibilă a fiinţei mele nu rezistă prea mult frecuşului cu lumea, şi, fireşte, la scurt timp se umble de aceste bube de consistenţă apoasă. Plătesc tribut băşici şi lumea pare să se mulţumească cu ele. Nu freacă mai tare, nu vrea carne vie, când vede că se înalţă câte o băşică, gata, se opreşte. Îmi dă o pauză. De aia mă şi bucur când îmi mai apare câte o băşică nouă. Mai închei câte o socoteală cu lumea şi ea cu mine. Pentru puţin timp uităm una de alta, ea rămâne cu priveliştea, eu cu durerea băşicii. Când doare câte o băşică, abia atunci mi-aduc iarăşi aminte că mă am.