Eleutheria

Să priveşti în sus în timp ce toţi ceilalţi privesc în jos. Să ţipi în timp ce toată lumea tace. Să te opreşti în mijlocul străzii, printre mulţimea grăbită ca să poţi privi mai bine casele, copacii şi tot ce te înconjoară. Să asculţi problemele altora chiar dacă nimeni nu o face. Să îţi pui problema de ce când două părţi ale aceluiaşi corp se ating senzaţia nu poate fi percepută decât ca una singură în loc de două. Să mergi după mulţime dacă asta crezi că e bine. Să fii abject dacă asta te face să te simţi uman. Să îţi spui că totul va fi bine, chiar dacă ştii foarte bine că nu va fi aşa. Să mergi desculţ. Să te uiţi în oglindă zâmbind. Să fii excentric pentru tine, nu pentru ceilalţi. Să râzi de tine când ceilalţi se jenează să o facă. Să asculţi un om pe care nimeni nu l-ar asculta. Să calci pe pământ simţind. Să simţi când respiri. Să respecţi regulile dacă aşa îţi păstrezi integritatea. Să fii integru când nu respecţi reguli. Să te opreşti din drum ca să aştepţi pe cineva rămas în urmă. Să fii copil în timp ce toată lumea se aşteaptă să fii adult. Să zâmbeşti unui om pe stradă.
Dincolo de exaltările adolescentine, asta înseamnă libertate.
Să fii liber.

Înapoi din Sighişoara

Oboseala s-a risipit prin pânza feţei de pernă şi acum să stau să-mi amintesc.
Rucsacuri în spate, banchete maro de tren, gări, mers pe jos, transpirat, urcat, coborât, feţe noi, feţe vechi, feţe comune, feţe frumoase, înghesuială, corturi, râsete, nervi, saltele pe jos, kitch-uri, ne-kitch-uri, free hugs, chitări, oameni care cântă, cântă fals, cântă frumos, cântă, terase, fum, iarbă, Sighişoara. Nici nu ştiu daca prin tot amalgamul în care m-am învârtit am reuşit să simt cu adevărat atmosfera. Cred că nu. Două zile am alergat să văd cât mai mult, să trag cât mai adânc în piept mirosul festivalului. Şi din prea mult entuziasm am dat într-un fel de prostaţie. Însă cele câteva momente în care am simţit cu adevărat ce trebuia să simt îmi vor încărca bateriie ceva timp de acum încolo. Un zâmbet, o atingere, o îmbrăţişare, un stat pe trotuar, un plimbat printre ziduri înalte şi vechi, un sunet de chitară, o faţă străină, o voce străină, o oboseală frumoasă.
Acum, aştept anul viitor.

A simţi

Este ciudat cum simţirea unui om poate fi influenţată atât de tare; e ca şi cum nisipul a fost atins de apăsarea întâmplătoare a călcâiului şi niciodată nu va mai avea exact aceeaşi formă - nici cea dinainte, nici cea din timpul.

O trăire intensă, pe care o simţi fără a-ţi putea da seama dacă o simţi în vârful degetelor sau undeva apăsându-ţi dinspre interior sternul. O trăire atât de intensă încât orice fel de spirit critic dispare, lăsând în incapacitatea niciunui fel de autoanalizare impresia de limitare, de îngustime. Autoanalizarea e posibilă doar în momentele cerebrale, netulburate de emoţii, însă satisfacţia şi în acelaşi timp frustrarea zbaterii în neputinţa exprimării în cuvinte a trăirilor ne face să ne simţim mult mai vii. Şi până la urmă, în scurta şi incerta existenţă ca om, în continua confuzie şi luptă de a deosebi realul de halucinaţie, cel mai important este să te simţi viu; să mă simt vie.
Faptul că scriu acum cu un pix ale cărui pastă şi vârf sunt de aşa natură încât îmi denaturează şi mai mult estetica scrisului meu care este şi aşa precară, această constatare, această oscilaţie între regretul că nu pot scrie mai frumos şi starea de bine pe care mi-o conferă aşternerea acestor semne mult iubite pe hârtie, această secundă stupidă în care pur şi simplu am conştientizat un sentiment pe care îl trăiam, mă face să mă simt atât de vie, atât de umană.

Nu lucrurile evidente ar trebui să le căutăm, nu adevărurile, nu certitudinile, ci simţămintele, trăirile intense. Iar a simţi nu înseamnă a nu gândi. Poţi simţi gândind, conştientizând respectivul fior.

Nu ştiu ce m-a făcut să scriu rândurile astea care probabil majorităţii vor părea nişte aberaţii fărăr sens, sau, în cel mai bun caz, nişte jocuri de cuvinte sau metaforizări gratuite. Sinceritatea rândurilor mele însă ma sperie câteodată; dar nu mi-e frică decât de ochi care oferă credit şi de ochi care au în spate şi ceva consistenţă palpabilă.
Astăzi, probabil, am vrut doar să-mi dovedesc mie însămi că îmi simt propria persoană, că există momente în viaţa mea când sunt mai "om" decât alţi câţiva colegi de generaţie si epocă.

Rotund

Ceva lipseşte. Ceva lipseşte.
Simt înăuntru sentimente rotunde, rotunde nu ca întregime, ci ca şi ciclicitate - faptul că nu se sfărâmă, ci doar se resping unul pe altul. Sau poate şi ca întregime. Dar mai multe lucruri întregi nu te fac să te simţi întreg. Nicidecum.
Continua căutare a ceea nu am mă oboseşte teribil. Este un clişeu atât de ieftin şi totuşi îmi absoarbe întreaga vivacitate. Sunt damnată de propria-mi fire să fiu veşnic nemulţumită. Şi e atât de amar. Amar, amar.
Şi nu pot nici măcar să-mi contract faţa într-un rictus şi să privesc cu amar, dar cu nepăsare. Nu, nu pot. Mie mi se întunecă privirea şi pleoapele se împing una pe cealaltă într-o clipire prelungită, ca o îndârjire bolnavă. În minte, idei, iarăşi rotunde, caută soluţii care nu există; soluţiile aceastea nu există nu pentru că problemele sunt nerezolvabile, ci pentru că înseşi problemele nu există. Însă, în ansamblu, eu sunt covârşită de o mare şi rotundă problemă. Indefinibilă. Sau cel puţin, indefinibilă de către mine.