În rodia ruptă în două se află numai stele

boemism

2012-01-26T23:23:00.002+02:00

El
se trezea întotdeauna
prea târziu.
Ea
era cam visătoare.
Niciodată nu ştiai ce dor îi doare,
dar îi durea
pe undeva
pe la degetele de la picioare.

Când vine vorba despre el şi ea
- nimic de luat în seamă:
El pierde-vară,
Ea artistă amatoare
se activau
doar când sufereau de foame.

Stomacul gol
se pare
le potenţa
nebănuite forţe creatoare:
El compunea
scria colora picta decupa lipea împletea plescăia zidărea înnoda
Ea...
adormea.
Imediat,
se culca şi el.

Le plăcea să doarmă ne-ncetat.
Ei
Pentru că-l visa.
Lui...
Pentru că putea.

Într-o zi
au plecat.
Se pare că
i-a reclamat

un vecin.
Era revoltat
că au dat prea tare
un suspin.

Hundertwasser şi pacea cu natura pe acoperiş

2011-12-30T16:43:00.013+02:00

Să mai vorbeşti acum de pericolele tehnologiei, de alienarea omului şi deteriorarea relaţiei acestuia cu natura, de dispariţia oricărei, cât de mici şi vagi, concepţii animiste etc. este nu numai un loc comun, dar este şi unul completamente desuet. Să mai adopţi şi un ton grav, patetico-profetic, în timp ce bolboroseşti lucrurile astea, avetizând în stânga şi în dreapta, este de-a dreptul ridicol, dar, mai mult decât atât, şi extrem de inutil: astăzi lumea deja şi-a terminat planningul pentru pensie, pentru piatra funerară, pentru apocalipsă. În faţa a ceea ce provoca odinioară sentimentul tragicului ridicăm neimpresionaţi din sprâncene, iminenţa sfârşiturilor este doar chestiune de management. E adevărat că mai e la mijloc şi treaba asta destul de delicată cu natura, cum că totuşi ar fi de preferat să nu sfâşească şi ea chiar deodată cu noi, dar pentru asta sunt găşcuţele alea de ecologişti ciudaţi, ameţiţi, care nu ştiu exact ce vor şi ce să facă.

Însă, şi fenomenul ecologiei, produs al modernităţii occidentale târzii, nu are nimic de-a face cu lumea, cu semnificaţia profundă, metafizică a ei, atât de de la sine înţeleasă, spre exemplu, pentru orientali. Căci şi numai concepută relaţia dintre om şi natură, se dezvăluie acerbul simptom al modernităţii: eul. Eul întemeietor, care stă drept temelie întregii fiinţări, eul funcţie de care tot ceea ce există există. Omul nu se identifică în nicio măsură cu natura, ci doar o subordonează, căci ea există pentru că el există. Are el impresia.

Pentru aceasta, când apare în cultura asta a noastră postmodernă câte un om care înţelege lucrurile altfel, trebuie să-i oferim toată atenţia din lume. Un asemenea om a fost Friedrich Hundertwasser. El a înţeles năzuninţa ecologiei "de a da naturii înapoi ce i-a fost luat", nu într-o maniera superficială, propagandistică, exterioară, ci ca pe o realitate intrinsecă a lumii şi a fiinţei sale. Pentru asta a găsit şi soluţii care, în combinaţie cu genialitatea sa artistică, sunt formidabile.

O asemenea soluţie este un proiect de arhitectură pe care l-am descoperit în muzeul său din Viena, şi a cărui prezentare o împărtăşesc mai jos, în traducere proprie. Şi cred că mă cam bucur de exclusivitate.

"Pe dealurile-fâneţe

Un proiect arhitectonic de Hundertwasser

O cale de scăpare din fundătura planificării urbane.

Dorul de romantism şi creativitate este împlinit.

Case complet acoperite cu natură, pentru rătăciri şi plimbări pe toate părţile acoperişurilor.

Aer de ţară în loc de aer poluat de oraş.

Trai în armonie cu natura.

Sporirea naturii drept răspuns la distrugerea ei de către dezvoltarea suburbană.

Case cu sistem de economisire a energiei, mereu răcoroase vara şi calde iarna.

Apă purificată în mod natural şi înapoiată naturii la fel de curată cum a fost primită.

Garantarea "dreptului fereastră", dreptul de a-ţi modifica ambientul în conformitate cu propriile tale nevoi creative.

Îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru vecini şi vizitatori.

Ideile despre viitor nu sunt noi. Este o problemă de recâştigare a demnităţii umane în arhitectură. De ce să foloseşti cu ferocitate rigla când toată lumea ştie că linia dreaptă este o periculoasă ficţiune comfortabilă care nu duce decât la distrugere, asemeni unei bomboane otrăvite.

Natura, arta, creaţia sunt o unitate. Numai noi le-am separat. Dacă negăm creaţia în natură şi distrugem creaţia în noi înşine, ne vom distruge pe noi înşine. Creativitatea o putem învăţa doar de la natură, nu şi de la om.

Adevăratul nostru analfabetism este incapacitatea de a crea.

A trăi în armonie cu natura şi creativitatea sunt doruri imense ale oamenilor.

"Pe dealurile-fâneţe" va fi un exemplu mondial. Oricine îşi poate permite să trăiască aproape de natură şi cu demnitate, fiind chiar mai ieftin din punctul de vedere al economiei naţionale. Pentru că investiţia e depăşită cu mult de costurile globale ale clădirilor ostile naturii şi oamenilor.

Este realizarea unui basm utopic pe care doar copiii îndrăznesc să şi-l imagineze.

Spaţiul de locuit al oamenilor va fi dublat prin folosirea pădurilor şi a acoperişurilor naturale.

Acoperişul normal, steril şi mort, este preschimbat într-o fâneaţă, într-o pădurice privată, un deal de vacanţă, o belvedere, un parc sau o grădină.

Acoperişurile vor fi complet verzi şi se va putea umbla pe ele, locuitorii se vor putea plimba şi rătăci pe ele. Ei îşi vor putea petrece timpul pe acoperişuri în aer liber şi pe sub copaci. Nu există nici un loc în acest proiect pe care să nu se poată urca cu uşurinţă.

Există un singur dezavantaj al acestei aşezări apropiate de natură - la fel ca şi la Casa Hundertwasser, va fi în fiecare zi un val de vizitatori care vor studia locul pentru că şi lor le-ar plăcea să trăiască în asemenea împrejurimi armonioase.

"Pe dealurile-fâneţe" este un răspuns la distrugerea urbană. Se construieşte în acelaşi timp spaţiu de locuit pentru oameni şi şi mai mult spaţiu pentru natură. "Pe dealurile-fâneţe" este o contribuţie activă pentru pacea cu natura. "Pe dealurile-fâneţe" realizează adevăratele năzuinţe pentru bunăstare, romantism şi armonie cu natura ale oamenilor de astăzi.

Tot ce este orizontal şi sub cer aparţine naturii. Aici devine adevărat.

Omul trebuie să-i redea naturii pe acoperiş ce i-a luat acesteia construindu-şi casa, aici a devenit adevărat.

Omul este un musafir al naturii şi trebuie să se comporte ca atare. Aici a devenit adevărat.

Omul trebuie să-i restituie naturii teritoriile pe care i le-a luat ilegal.

Nu este o monocultură controlată de om, ci o varietate neregulată de copaci şi plante, exact ca în natură. Nu doar casele, ci şi garajele au acoperişuri din păduri şi sunt invizibile.

Nu există unghi din care unui pictor nu i-ar plăcea să picteze această aşezare.

În centru va fi un curs de apă natural în care oamenii să înoate şi pe care să navigheze cu bărcile.

Paradisul nu poate fi făcut decât de tine însuţi, de propria ta creativitate, în armonie cu creativitatea naturii."

Hundertwasser, Octombrie, 1990

În opoziţie cu zgârie-norii contemporani, Hundertwasser propune să nu existe nicio înălţime pe care omul să nu poată ajunge, dar nu prin înălţarea acestuia în turnuri Babel obraznice, ci prin coborârea pe pământ. Să fim siguri că oriunde am călca, călcăm pe pământ. E şi ăsta un soi de modestie (demnă!) ce-i trebuie omului pentru a înţelege că avântul spre înălţimi altfel trebuie să şi-l ia. Şi Hundertwasser a înţeles asta dând înapoi naturii totul-totul când a fost înmormântat fără sicriu în pământul său din Noua Zeelandă.

2011-12-03T22:31:00.001+02:00

tot visez în fiecare noapte firişoarele astea de energie.

2011-12-01T23:51:00.001+02:00

a fi vinovat de a nu-ţi iubi şira spinării este la fel cu a fi vinovat de a nu bea apă. sinucidere prin gârbovire sau prin însetare. ambele la fel de lente, prosteşti şi imorale.

a te trezi într-o dimineaţă mirat că porţi o coloană finită în spate e la fel cu a începe să bei apă după mult timp de însetare. adică fără această mirare nu te poţi gândi la nimic decât că ţi-e sete mereu.

a-ţi îndrepta spatele este un gest de profundă şi demnă înţelegere a vieţii, adică a finitului. îndreptarea spatelui sau "Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată".

2011-11-13T00:14:00.002+02:00

Astăzi am făcut băşici în buricele degetelor. Vara am avut picioarele pline de băşici şi, în general, viaţa mea a fost un lung şir de băşici în diferite zone ale fiinţei mele. Într-o dimineaţă mă trezeam cu băşici pe ochi, în alta pe spate, în alta pe cap, pe creier, pe suflet şi mai ştiu eu pe unde. Plină de băşici. Băşici apoase, mari, suculente, gata-gata să se spargă. Nu le-am privit însă niciodată cu mânie, ci mai degrabă cu resemnare şi îngăduinţă, căci băşicile au fost şi sunt preţul plătit pentru existenţa mea în lume. Nu că aş ţine cu tot dinadinsul la această existenţă, dar dacă aşa trebuie să fie, e inevitabil să apară şi băşicile. Suprafaţa mult prea sensibilă a fiinţei mele nu rezistă prea mult frecuşului cu lumea, şi, fireşte, la scurt timp se umble de aceste bube de consistenţă apoasă. Plătesc tribut băşici şi lumea pare să se mulţumească cu ele. Nu freacă mai tare, nu vrea carne vie, când vede că se înalţă câte o băşică, gata, se opreşte. Îmi dă o pauză. De aia mă şi bucur când îmi mai apare câte o băşică nouă. Mai închei câte o socoteală cu lumea şi ea cu mine. Pentru puţin timp uităm una de alta, ea rămâne cu priveliştea, eu cu durerea băşicii. Când doare câte o băşică, abia atunci mi-aduc iarăşi aminte că mă am.

2011-11-06T13:30:00.002+02:00

2011-10-30T23:55:00.002+02:00

Am loc de mine. În sfârşit am şi eu un loc unde să mă aşez, în mine. Pot să stau jos, chiar şi cu picioarele răsfirate şi pot, chiar pot acum, şi să privesc în jur. Am loc de mine, în mine, şi stau în mine, privindu-mă. Nu mai plec nicăieri. Nici nu ştiam că am de toate aici.

tu eşti fericit acum?

2011-09-17T00:13:00.003+03:00

„Tu eşti fericită acum?” a fost tulburătoarea întrebare (tulburător de legitimă, prea legitimă!) ce mi-a fost adresată zilele trecute. Reveneam în încăpere, liniştită că discuţia e în toi şi nu aterizez în mijlocul vreunei tăceri suspecte şi solicitante, dau să mă aşez, mă aşez, şi pac(zbang, poc, fleoşc)! întrebarea se prăvale, din senin, asupra mea, făcându-mă să mă simt ca o adevărată hiroşhimă (pe cât de cu musca pe căciulă, pe atât de neajutorată). „Tu eşti fericită?”. Dau semne disperate de surprindere, schimonosesc un zâmbet, mă uit în jos, în sus, ce Dumnezeu să răspund?, recurg la o schemă candido-meditativo-trahanacheană: „ăăăm... dacă sunt fericită?”. Răspunsul (aducându-mi aminte şi de cealaltă localitate niponă, vecină cu cea deja amintită) - iminent şi cristalin: „Da.”. Bun, se îngroaşă gluma, trebuie să răspund. „Nu ştiu, zău...” (fără „zău”, dar zău dacă ştiam.) „Lasă-mă măcar până mâine să mă gândesc şi poate-ţi spun atunci.”(îmi venea să adaug)

Bine, scenariul de mai sus mi-e atât de specific încât îmi vine să zâmbesc. Tulburarea nu este, prin urmare, efect al surprizei, ci, poate, al ilustrării suspect de... explicite şi plastice a unei vechi metehne de-a mele. I-am dat şi un nume care s-o facă să aducă a diagnostic-aşa: constatarea retrospectivă a fericirii. Aerul patologic e de multe ori salvator în faţa instanţei sinelui.

E curios, totuşi, cum o fiinţă obsedată de umanitatea propriei persone, pe care o veşnic evaluează, chestionează, tiranizează, desfiinţează, nu e în stare să spună, hic et nunc, dacă această persoană (mai umană sau mai ne-umană, mai dă-o-n colo) este sau nu fericită. Nu că fericirea ar ţine exprés de umanitate. Ba din contră, aş fi tentată să zic. Şi totuşi! dacă tot acorzi atât amar de timp, energie şi atenţie unei fiinţe (şi care se întâmplă să fii şi tu însuţi, să-ţi mai faci şi păcate, vorba aia), normal ar fi să ştii (adică să simţi) că atunci când e fericită, e fericită. (Şi mai ales că nefericirile se bucură mereu de o halucinantă intensitate!)

O, dar nu! Eu am lungi episoade de fericire rememorate şi răs-rememorate, care de fapt nu sunt altceva decât rememorări, jalnice construcţii a posteriori, amintiri aşezate mai mult sau mai puţin coerent şi date cu parfum de fericire. De fapt, există şansa ca ele chiar să fie momente de fericire, dar la ce bun dacă nu au fost trăite.

***

Dar trecând peste răbufnirea asta autoflagelatoare, revenind cu picioarele pe pământ, pământ pe care între alb şi negru e cale lungă, am avut şi eu momente în care am fost absolut fericită, fericită acolo şi atunci, în care îmi venea să chiui şi să implor cerurile şi pământurile să se oprească, un pic măcar.

Iar de sindromul constatării retrospective a fericirii cred că suferă mulţi. Ţi se pare că ai fost, la un moment dat, fericit. Erai prea ocupat, era agitaţie mare, multe lucruri care se întâmplau, nu ţi-ai dat seama exact, dar apoi, când ai ajuns acasă şi te-ai gândit, ţi-ai dat seama că ai fost fericit. Trebuie să fi fost fericit.

Avem nevoie de atât de puţin pentru a fi fericiţi, de a fi fericiţi intens, live, în direct, cu furnicături, fluturi în stomac, minţi şi suflete uşurate şi săltate. De atât de puţin şi de atât de simplu. Şi tocmai aici zace microbul. De unde puţin şi de unde simplu? În lumea lui doi la preţ de unu, puţinul a devenit o ameninţare, o nenorocire, cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Vrem mult, cât mai mult, nu contează până la urmă dacă ne trebuie sau nu, dacă ne place sau nu, dacă e bun sau nu, mult să fie ca să... ca să...

Simplu? Nu, simplul nu este de găsit, şi bine că-i aşa. Trebuie să ne încolăcim cât mai mult în iţele societăţii, ale tehnicii, ale prejudecăţilor, ale „socializării”, ale „ascensiunii profesionale”, ale „realizării”.

***

Ştiu (şi ştiu sigur) doar că „Doamne, cât sunt de fericită!” mi-am spus sub efectul unei mări liniştite şi a unei plaje întinse (fără chaise-longue-uri), în faţa unui munte pe care abia îl cuprindeam cu vederea, între paginile câte unei cărţi, în câte o îmbrăţişare prea frumoasă ca să vorbesc despre ea, şi în alte câteva dăţi. Şi apoi, cine mai are norocul să fie întrebat de cineva „Tu eşti fericit acum?”?!

2011-08-30T11:50:00.000+03:00

Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc...
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.
(Ana Blandiana)

2011-08-29T16:33:00.002+03:00

Către mine: nu mai încerca, ipostaza de femeie-Lăpuşneanu nu ţi se potriveşte. Pe lângă faptul că, pur şi simplu, nu ţi se potriveşte, îţi mai dă şi o durere de cap teribilă.

cum ajungi, până la urmă, să ştergi praful

2011-08-21T17:42:00.001+03:00

Este un fapt binecunoscut şi mult prea vechi (măcar dinaintea vremii pe când Virgiliu scria poezii la Roma) că temporalitatea i-a dat multe bătăi de cap umanităţii, fiind printre cei mai spinoşi şi veninoşi ghimpi ce au stat vreodată în coastele, cam îngălbenite (ca să vezi!), ale acestei cvasi-entităţi, ciopârţite prin toate părţile de multele naşteri şi pieiri ce s-au succedat de-a lungul ghimpelui, pardon, al timpului. Aşadar, voioasă şi zglobie ar fi fost soarta umanităţii dacă şi-ar fi putut duce existenţa în tihnă, nestingherită şi necadenţată de secundare şi minutare, dacă ar fi putut şi ea să zburde pe melodii ca lumea, nu pe ritmuri de ticăit de ceas.

Temporalitatea asta păcătoasă l-a pus pe om pe gânduri, l-a pus să se frământe noaptea-n aşternuturi, i-a provocat cearcăne şi alte afecţiuni ale tenului, l-a adus în pragul disperării şi, uneori, chiar şi dincolo de el, l-a făcut să se umfle în pene cum n-ar fi făcut-o dacă ar fi fost nemuritor, l-a făcut să-şi ia zilele. Cu alte cuvinte, numai zile fripte şi răbdări prăjite (de ce or avea conotaţie culinară expresiile astea?) a văzut(/mâncat?) omul de la monsieur Timp.

Dar nu am vrut să vorbesc despre aceste aspecte groaznic de nefaste şi indezirabile, cu adevărat covârșitoare şi născătoare de nelinişti metafizice pe care ni le tot aruncă în faţă, clipă de clipă, temporalitatea, ci despre unele mai mărunte, de fapt, despre unul singur, prea puțin devastator, pentru care simt și o jenă, așa, că îl aduc în fața respectabilului ochi care citește, însă n-am ce-i face, nu mă mai simt în stare să iau de coarne marile probleme ale umanității.

Prin urmare, în atmosfera unei banalități și frivolități aproape candide, ceea ce mă frământă pe mine acum, o declar cinstit, nu este fugit irreparabile tempus, nici sensul vieții omului în aceste condiții, nici dacă se poate, undeva, și fără timp, ci un fenomen legat de cele amintite, dar nicidecum atât de nobil (v-am prevenit!), și anume că se pune praful. Da, domnilor, sunt contrariată de acest inoportun, prostesc și de-a dreptul fără rost proces ce se produce din cauza trecerii timpului. Adică, pe lângă toate neajunsurile pricinuite de soarta asta în care toate lucrurile se termină!, mai trebuie să se pună și praful peste lucruri, să se ramolească, să se înțepenească și să amorțească cu tot praful ăla ce le-a intrat în mecanisme! Ca să nu mai vorbesc ce activitate odioasă este ștersul prafului! Odioasă și imposibilă! Praful nu poate fi șters, el se ridică și se așează la loc și îl mai și inhalăm și facem cancere și pleurite și mai știu eu ce boli de plămâni, de trahei, alveole ș.a.

Partea cea mai nefericită este că praful se pune peste tot, chiar și în cele mai neașteptate locuri. Bunăoară, zilele trecute a trebuit să mi se facă drag, și căutând unde l-am pus, am observat că se pusese praf și acolo! Noroc, totuși, că am reușit să-l fac să meargă, și apoi după ce mi s-a făcut drag, mi s-a făcut și dor, și cu toate palpitațiile astea sufletești am uitat cu desăvârșire de răfuielile mele cu praful și temporalitatea. Acum mi-e drag.

2011-08-17T13:25:00.002+03:00

Inscripţie pe un scut

de Nichita Stănescu

Luptătorule, eu îţi apăr trupul

şi-ndeosebi

bătaia inimii.

De aceea, când vreo săgeată

se frânge de mine

un sunet se-aude, ca de metal

în vibrare.

Numai o inimă vie

izbindu-mă, m-ar străpunge.

Dar atunci, luptătorule,

inima ta odihnită, puternică,

n-ar mai avea de ce

să se apere.

2011-08-05T22:06:00.002+03:00

Că tot nu scriu nimic pe aici, postez un mini-eseu pe care l-am scris la "estetică", e mai liber, mai neştiinţific şi mai puţin riguros, dar conţinutul mi-e tare drag.

Funcţia gnoseologică a frumosului.

Arta lui Andrei Tarkovski

Regizorul Andrei Tarkovski, unul din marii creatori de artă într-o lume contemporană în care valoarea estetică a devenit din ce în ce mai inutilă şi problematică, pură expresie a unei individualităţi schizoide, vine cu o concepţie estetică care reabilitează frumosul, dându-i putere salvatoare în cel mai autentic sens dostoievskian. În acest eseu îmi propun să arăt că pentru Tarkovski frumosul există în creaţia artistică în măsura în care îi conferă acesteia funcţia de intrument de cunoaştere, fiind cea mai importantă modalitate de salvare a omului modern despiritualizat.

Pentru regizorul sovietic arta este forma absolută a frumosului. Acest frumos tarkovskian păstrează ecourile „Marii teorii”, în sensul în care el presupune echilibrul părţilor, opera de artă desăvârşită fiind cea căreia nu i se poate eluda vreun element fără ca întregul să nu fie afectat. Noţiunile aristotelice de unitate şi contrarii sunt principiile prime ale acestui frumos. Însă modul în care arta realizează frumosul nu presupune a dezerta în faţa „mizeriei” lumii, ci din contră, ea presupune recrearea lumii în plan simbolic exact aşa cum este ea: „pentru a vorbi despre ceea ce este viu, artistul foloseşte ceea ce este mort; pentru a vorbi despre infinit, el înfăţişează finitul” .

Spre deosebire de fenomenul contemporan de deteleologizare a artei, lipsirea ei de orice scop şi funcţie în afară de exprimarea terapeutică a individualităţii artistului, crearea frumosului este, la Tarkovski, un proces, sau mai degrabă un ritual, încărcat de sens şi are o menire superioară. Efectul pe care ar trebui să-l aibă frumosul asupra omului este acela de a-i uşura drumul spre auto-cunoaştere, de a-l face să înţeleagă ce este el şi care este sensul existenţei sale, iar adevăratul frumos rămâne ascuns în faţa ochilor care nu caută adevărul.

Arta, ca şi ştiinţa, înseamnă asimilarea lumii, un instrument de cunoaştere a ei pe parcursul omului spre „adevărul absolut”. Însă spre deosebire de ştiinţă, prin artă omul ia cunoştinţă de realitate printr-o experienţă subiectivă. O descoperire artistică, o revelaţie a frumosului apare întotdeauna ca o imagine nouă şi unică a lumii, în cuvintele lui Tarkovski, „arta este simbolul universului”. El consideră că numai prin religie şi prin artă absolutul poate fi atins, numai acestea două fac infinitul tangibil.

O primă precizare în legătură cu această funcţie gnoseologică pe care Tarkovski i-o atribuie frumosului este de a nu se confunda cu una pedagogică. Însuşi el spune „Este evident că arta nu poate învăţa ceva pe nimeni, din moment ce în patru mii de ani umanitatea nu a învăţat absolut nimic.” Arta nu poate învăţa pe nimeni să fie bun.

A doua precizare este că prin predicatul „gnoseologic” atribuit frumosului nu vizez cunoaşterea în sensul de mecanism fiziologic. Cunoaşterea pe care o procură contactul cu o capodoperă nu este una ce ţine de un mod de a gândi, ci mai degrabă de o stare a minţii omului în care este propulsată de emoţia produsă, o stare soră cu revelaţia. Înţelegerea unei imagini artistice înseamnă acceptarea estetică a frumosului la un nivel emoţional sau chiar supra-emoţional.

De asemenea, din punctul de vedere al artistului, arta nu exprimă gândirea sa logică, ci postulatul lui de credinţă. În artă este imposibil a convinge pe cineva că ai dreptate dacă imaginile create îl lasă rece, dacă nu îl conving de un adevăr nou despre lume şi despre om. Arta acţionează asupra sufletului, modelând structura spirituală a omului.

În momentul în care omul este atins de o capodoperă se instituie o legătură între el şi artist, omul ajungând să simtă şi el adevărul ce a constituit imboldul celui care a creat. În aceste momente există o recunoaştere şi o descoperire a sinelui celui care priveşte. De aceea, explică Tarkovski, este şi aşa de greu să se vorbească despre o operă de artă cu adevărat desăvârşită. Dacă acel adevăr, acea credinţă a artistului, mesajul nu există în opera de artă, frumosul îşi pierde funcţia de instrument de cunoaştere, şi de fapt, această funcţie fiind cea mai importantă, frumosul însuşi nu îşi face apariţia. Aceasta este singura modalitate prin care arta poate căpăta o dimensiune etică: prin impresia produsă în faţa adevărului operei de artă în om se pot produce schimbări care îl pot face mai bun. Dar nu arta în sine îl învaţă să fie bun. De aceea este important ca acele credinţe ce-l mână pe artist în actul creaţiei să fie pozitive.

Artistul lui Tarkovski este asemănător cu „poetul-soldat” al lui Nichita Stănescu. Rolul său nu este de a-şi exprima propriul eu întru auto-glorificare, ci acela de servitor; el trebuie să îndeplinească o misiune ce i s-a dat de o forţă mult mai mare decât el. El nu trebuie să folosească darul ce i s-a dat în scopuri egoiste, ci în folosul umanităţii, având ca ţel ultim salvarea lumii. Ultimul său film, „Sacrificiul”, considerat de mulţi ca fiind testamentul său, poate fi interpretat în acest sens ca artă poetică. Pentru a crea artistul trebuie să se sacrifice, să renunţe la sine pentru ca opera sa să capete valoare. De asemenea, el trebuie să fie complet sincer în opera sa. Dacă ar fi doar parţial sincer, arta sa ar deveni o aproximaţie a frumosului. Absoluta fidelitate faţă de el însuşi dă valoare operei sale.

În concluzie, frumosul în viziunea lui Andrei Tarkovski poate fi interpretat în cheie platoniană: frumosul pe care artistul îl crează, al lumii sensibile, este valabil în măsura în care poartă în sine un adevăr superior, la care am putea spune că „participă”. Astfel frumosul devine instrument de cunoaştere, cale de apropiere a omului de absolut. Ca replică la tendinţa contemporană, Tarkovski propune o valoare estetică salvatoare împotriva unei arte sărăcite de mesaj, dornică doar de afirmarea egoistă a personalităţii artistului şi de a şoca, împotriva pozitivismului steril şi analitic al intelectualului şi împotriva omului modern în general, despiritualizat şi rob al consumismului.

(nu ştiu să pun şi notele de subsol aici pe blog)

Bibliografie

- Carţi:

1. Tarkovski, Andrei, Sculpting in Time.

2. Johnson V.T. and Petrie, G. - The Films of Andrei Tarkovsky - A Visual Fugue.

3. Robinson, J.M., The Sacred Cinema of Andrei Tarkovsky, Crescent Moon, 2006.

4. Andrei Tarkovski – Interviews, edited by John Gianvito, University Press of Mississippi/Jackson.

5. Sean Martin, Andrei Tarkovsky, Pocket Essentials, 2005.

- Articole:

1. Green, Peter, Apocalypse and Sacrifice (http://www.andreitarkovski.org/articulos/Green_Sacrifice.html)

2. Layla Alexander Garrett, Andrei Tarkovsy – Enigma and Mystery (http://people.ucalgary.ca/~tstronds/nostalghia.com/TheTopics/Layla.html)

3. Annie Epelboin, Andrei Tarkovsky on The Sacrifice (http://people.ucalgary.ca/~tstronds/nostalghia.com/TheTopics/On_Sacrifice.html)

- Site-uri:

1. www.nostalghia.com

2. http://www.filmref.com/directors/dirpages/tarkovsky.html

3. http://www.sensesofcinema.com/

http://users.hal-pc.org/~questers/TARKOVSKY.html

2011-08-04T21:34:00.001+03:00

Simt o fericire mică, zvâcnitoare, năbădăioasă, turbulentă, undeva între coaste, lovindu-se iraţional cu capul de stern, inimă, plămâni şi alte organe interne învecinate. Nu ştiu ce mă fac cu ea.

le changement

2011-07-07T04:45:00.002+03:00

în dimineaţa asta se trezi neliniştită.

totul era ca de obicei – întoarsă cu faţa spre fereastră, în patul ei, neamintindu-şi, bineînţeles, niciun vis. în faţa ochilor aceeaşi imagine, ţipătul de nou-născut al fiecărei zile: pete roşii, mici şi diforme zvârcolindu-se pe peretele interior al pleoapelor.

şi totuşi, ceva era bizar.

un sentiment ameninţător, ca şi cum, într-un mod absolut inexplicabil şi miraculos, patul în care dormea s-a urnit cumva din locul lui în timpul nopţii, cu tot cu fereastră şi cu lumina de după ea, şi s-a deplasat pe nesimţite, pe nerăsuflate şi pe negândite, fix în mijlocul universului.

un sentiment de o apăsătoare gravitate, se simţea de parcă nimerise în vreo mare catedrală a lumii chiar în timpul unei mise latineşti. stop, se gândi. fie chiar şi mijlocul universului este şi ăsta un loc ca atâtea alte locuri. să gândim la rece. poate este o întâmplare. dar ea nu crede în întâmplări. totuşi, îi este peste putinţă a înţelege raţiunea acestui punct atât de unic, de îndepărtat şi de fandosit (i.e. mijlocul universului) de a se trânti tocmai în patul şi în tihna ei de dimineaţă.

se întoarse îmbufnată pe partea cealaltă. uite încă o chestie dubioasă: tipul ăsta de lângă ea doarme mereu şi mereu numai cu faţa spre ea.

ar fi mai bine să-l trezească, să-l anunţe şi pe el ce s-a întâmplat.

hei, Ianus, cred că astăzi suntem în mijlocul universului.

2011-06-14T23:49:00.001+03:00

Când situaţia a luat-o razna trebuie făcută o riguroasă reevaluare a ei. Trebuie renumăraţi ochii din cap, cei din tavan şi cei din frunzele copacilor, pentru a vedea dacă nu cumva s-au împuţinat sau, şi mai rău, sau înmulţit. Apoi trebuie cercetat de ce ochii din cap au tendinţa să fie mai tot mereu închişi. Dacă există o durere în piept, trebuie văzut de ce fel este aceasta. Sunt două: fie ca nişte valuri ce se lovesc de un ţărm, fie ca două pleoape ce se izbesc una în alta. Durerea în piept, de oricare fel, e semn bun (totuşi primul tip este semn şi mai bun). În continuare, a se stabili dacă susul şi josul sunt tot în sus, respectiv în jos. De asemenea, este de evaluat şi în ce măsură aparatul respirator mai produce suspine, şi cel digestiv fluturi, noduri şi celelalte-i extravaganţe. Indicele în scădere este semn rău. Cea mai cruntă constatare în urma evaluării este liniştea. Dacă odinioară zona era palpitată de valuri uriaşe, vulcani, tunete şi seisme, iar acum în locul lor vezi un lac mic şi împuţit, încleiat cu mătasea broaştei şi alte mizerii mocirloase, eu zic, draga mea, să te cam alarmezi, căci e din cazurile cele mai rele. În cazul ăsta, nu ştiu ce e de făcut.

(Totuşi, cred că dacă te alarmezi jumătate e ca şi făcut. Deci, alarmează-te.)

2011-05-21T22:14:00.002+03:00

"- Păi ce să fie, Nichita, cu mine, dac-ai şti, mi-ai plânge de milă.
- Şotron mai joci?
- Şotron nu mai joc.
- Coarda o mai sări?
- Coarda nu mai săr.
- Nici măcar gioale plumbuite nu mai tragi?
- Nici măcar.
- Mucea, ori eşti bolnav, ori eşti mincinos, ori ai devenit peste noapte înger. Din ce cucurig ţi s-a tras, bă Mucea? Spune bă, că nu zic la nimeni, promit. Ţi s-au tras toate astea din vreun cucurig?"

2011-05-18T21:11:00.004+03:00

De parcă nu se poate, dimineaţa când te trezeşti, să cazi dintr-o dată într-un hău negru şi răcoros, cu fund sau fără (ce mai contează?) şi să n-ai timp nici să te speli pe dinţi, nici să-ţi iei papucii în picioare, sau na, să scrii un bilet "hei, vezi c-am căzut în hău, am lăsat cheile pe frigider.". Să n-ai timp nici să te dezmeticeşti şi, privind ultima oară în sus spre umanitate, să-i vezi cum s-au strâns cu ghiotura şi se minunează ca proştii de tine şi de hăul tău. Un fâs şi umanitatea asta. Mai bine închizi ochii şi începi să te obişnuieşti bezna asta care, la urma urmelor, nici nu e aşa de antipatică.

2011-05-17T22:37:00.000+03:00

Oficial, rodia nu mai este ruptă în două, ci în mai multe. Cu vedere mai mare la stele.

Vieţile trecute şi viitoare ale lui Lady Godiva (nu în ordine cronologică)

2011-05-12T00:16:00.000+03:00

S-a plimbat de multe ori târând picioare goale, albe, nesărutate pe margini de prăpăstii, pe muchii de cuţite şi pe alte lucruri la fel de ascuţite şi periculoase. Când soarele era prea puternic se ascundea în dosuri de umbră, sorbindu-şi albeaţa de pe braţe, de pe degete lungi şi străvezii. Închidea ochii la câte trei, chiar la patru bătăi de inimă şi îi ţinea aşa alte câteva. De multe ori şi-a întins mâinile spre cer, mâini goale şi prelungi ca două ramuri verzi ce n-au cunoscut încă floarea. Cerul, ca atins de un fior, schimba un ton de albastru.

A alergat pe străzi, goală, ca un animal sălbatic scăpat din pădure. Stâlpi de electricitate se cutremurau de mirosul goliciunii ei. Înfricoşată, ea se făcea parcă şi mai albă, iar oamenii o confundau adesea cu o fâşie de lumină şi treziţi din somn, în papuci de casă şi cu respiraţie urât mirositoare, bâjbâiau după un întrerupător care s-o facă să dispară.

Multe uşi şi-au simţit pragurile la baza piramidei dătătoare de viaţă în timp ce erau trecute de ea. Multe ferestre au văzut viaţa însăşi. Camerele prin care ea a trecut poartă şi acum reflecţia albeţii ei; chiar şi cele cărora le-au fost zidite ferestrele. Pe pereţi încă nu s-a uscat sudoarea ce i s-a prelins de pe frunte şi de pe umeri. Oglinzi nu erau în aceste camere.

2011-05-01T23:28:00.000+03:00

2011-04-15T23:17:00.002+03:00

"Putem spune ce vrem, metoda aceasta, sistemul acesta are ceva mãreţ. Ştii, uneori îmi spun cã, dacã am face în fiecare zi, exact în acelaşi moment, constant, unul şi acelaşi lucru, ca un ritual, sistematic, neabãtut, în fiecare zi, exact în acelaşi moment, lumea s-ar schimba. Ceva s-ar schimba în ea, nu poate fi altfel. N-ar trebui decât, sã zicem, sã te scoli în fiecare dimineaţã la ora şapte fix, sã mergi la baie, sã iei un pahar, sã-l umpli cu apã şi apoi sã-l torni în toaletã. Nimic mai mult."

2011-04-15T07:35:00.000+03:00

2011-04-10T20:49:00.001+03:00

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ce mai fac

2011-04-06T22:27:00.002+03:00

Servus pe această cale (înfundată deja de prea multele zile de inactivitate) la toată lumea, şi la ăia de mai ştiţi de mine, şi la ăia de nu mai ştiţi şi nici n-aţi vrea.
Sunt într-o dispoziţie de zile mari, seară în cămin la măsuţa pliantă, citesc un text imposibil de n-am înţeles ce-i cu el nici după ore bune de sală de lectură şi am zis băi! parcă ar fi cazul de un post pe prăfuitul meu blog. Să mi se ierte exprimarea sictirită şi bălăbănită, da aşa am o poftă să scriu ceva aşa fără de teama ochilor scrutători şi necruţători ai celor care au asemenea ochi, de nu mai ştiu ce e cu mine!
Poate se întreabă cineva ce mai fac, ce e cu mine, cum o mai duc, dacă nu, nu-i bai, eu răspund: uite bine, mon cher, Bucureştiul începe să miroasă-a primăvară, iarba-i tunsă deja frumos în curte la drept, dar uite deviez de la subiect. Eu sunt bine, îmi duc existenţa efemeră într-o oarecare orânduială, pentru că lucrurile se orânduiesc mai degrabă când nu le mai vrei cu tot dinadinsul orânduite. Am la ce să sper, mulţumesc lui Dumnezeu, şi sper. De suferit, nu prea am după ce să sufăr, este o perioadă trivială şi insipidă a vieţii mele în sensul ăsta, dar, vorba aia, totul curge. Toane adolescentine nu prea mai am, îmi place orice mâncare şi nu mai sper să mă întâlnesc cu făt-frumos la supermarket, nici la gura de metrou. Ah şi n-am mai plâns demult. Din păcate tot nu m-am obişnuit să dorm cu neonul aprins şi mi-am dat seama că nu mai am o parte preferată pe care să dorm; şi pe dreapta şi pe stânga e la fel de bine. Sunt tot mai simpatică, până şi când mă plâng. Lucrurile merg înspre bine, dezvoltarea personală e pe val. Oamenii îmi zic că sunt mai relaxată şi deschisă. Măi să fie! Ce să mai, numai de bine.
Şi nu devin cinică. Dar nu mai am nici timpul, nici energia, nici condiţiile să fiu solemnă şi sentimentală. Nu mi-e dor de multe lucruri, dar mi-e dor de câteva. Mi-e dor spre pildă de Marius şi de Ana, de proful de desen, de profa de română, şi mă mai gândesc din când în când la cele mai frumoase dimineţi din viaţa mea. Nu mă gândesc prea mult la astea, că ţin la orânduiala mea.
Am ce n-am avut niciodată: o prietenă cea mai bună şi asta e incredibil de frumos. Şi sunt sinceră şi nu-mi mai e frică să fiu. Asta sunt. Acum definitiv.
Vă pup hugs and kisses xoxo ceva cu gossip girl nu? etc

Ion Bârlădeanu

2011-03-14T20:23:00.000+02:00

Miros bun

2011-03-14T19:40:00.000+02:00

Aproape nici nu-mi mai aduc aminte de timpul în care mi s-a întâmplat să mă pierd. Mi s-a întâmplat pur şi simplu, într-o zi. De atunci am voit să-mi acopăr faţa şi să nu mă mai gândesc la mine, să nu mă caut deloc. Am dus-o aşa mult timp, cu privirea întunecată. Nici când eram fericită nu era adevărat, căci cum ai putea fi fericit ţinând o parte din tine ascunsă?

Apoi s-a întâmplat să cred că m-am regăsit. Am găsit o inimă pe care îmi plăcea s-o ascult cum bate, o respiraţie pe care adoram s-o adulmec, o mână de care m-aş fi agăţat mereu. Privirile lui, cuvintele lui, căldura şi răceala lui le transformasem în garanţia mea, în garanţia că mă am, că mă am din nou. Dar faţa mea era tot întunecată. Nu-l găsisem decât pe el, însă el n-a aflat cine sunt eu, căci eu nu eram acolo.

Acum însă începe să se întâmple ceva. Miroase a altceva. Faţa mi-a fost descoperită de câteva ori şi de fiecare dată s-a acoperit la loc mai puţin ca înainte. Singură. Începe să se lumineze. Cine ştie, poate primăvara asta mă găsesc şi eu pe mine.

2011-02-28T23:25:00.004+02:00

Dacă mi se întâmplă vreodată să fiu absolut fericită, atunci asta trebuie să fie una din acele dăţi!

...'cause that long cool woman had it all

2011-02-21T23:53:00.002+02:00

Nu am niciodată în minte, ca o constantă, spre ce trebuie să merg. Şi, mai ales, pe unde s-o apuc. De fiecare dată când rămân singură, mi se întâmplă brusc şi nu recunosc locul. Trebuie să stau locului o vreme şi să mă gândesc pe unde este drumul.

Astăzi când mi s-a întâmplat asta era frig şi mi se înroşiseră mâinile. Era un cer gri şi un imens colţ rotunjit şi negru de clădire mi-a reţinut privirea. Era chiar în faţa mea. M-am gândit că cel mai bine ar fi s-o iau la stânga. Am luat-o la stânga, şi asta din cauza unui colţ rotunjit la care aveam să mă întorc.
Am pornit-o într-un ritm ciudat. După câţiva paşi însă, am uitat de ritm şi am început să mă gândesc la ce spun cei doi tipi ce vin spre mine despre faţa mea roşie de frig. Am trecut de ei gândindu-mă că frigul mă face urâtă. Apoi nu mai ştiu la ce m-am gândit. Mergeam repede, era frig şi nu mă gândeam la nimic.
Acum deja îmi era limpede unde trebuia s-o ajung. Şi pe unde trebuia să merg. Iuţisem pasul şi mai mult şi nu mă mai gândeam decât cum să ajung mai repede acasă. Ce frig al naibii.
Numai că pe drum, ceva m-a oprit. O senzaţie ciudată şi-a făcut loc prin masa densă a indiferenţei mele. Am zâmbit într-un fel ciudat, „ştiu, te ştiu, te-am mai simţit ”. Tot când am mai trecut pe acolo. Uitasem. Uitasem ce atracţie hipnotică îţi poate produce un loc, un sunet (acelaşi ca şi data trecută), acel intrând discret, spre care nu pot să nu-mi întorc privirea. Îmi pare rău că nu mânuiesc mai bine cuvintele pentru a descrie senzaţia asta. Un amestec între ceea ce simţeam când mă ţinea mama în braţe când eram mică, uimirea şi revelaţia nerevelată (adică emoţia unei revelaţii, dar care nu relevă de fapt niciun mister, o revelaţie fără de obiect) a celui care, în faţa unei capodopere, nu pricepe cum se poate atâta sublim, şi toată răzvrătirea, furia şi disperarea tânărului căruia pare că nimic nu i se mai relevă.
Am trecut mai departe ca şi data trecută. Acum ştiam unde trebuia să ajung, în sfârşit ştiam unde trebuie să ajung, pentru ce să mă opresc tocmai acum?!
M-am întors. Aveam să trec iar pe acolo, şi nu mai aveam de gând să mă las surprinsă. Mi-am întors privirea deja când mai aveam vreo cinci paşi. Voiam să văd cât mai mult în intervalul trecereii mele. Am trecut iar. Dar nu am putut continua, a trebuit să mă opresc, am stat iar locului gândindu-mă ce să fac, m-am întors şi am intrat.
Ce miros familiar. Ce linişte, ce tihnă. Aş da toate zbuciumările mele pentru asta. Ce mai contează aici ce e adevărat, ce e îndreptăţit să fie. Aş da tot adevărul din lume pentru mirosul ăla, pentru adăpostul ăla tainic. Şi câtă vreme am uitat că există. Nu am mai vrut să ştiu nimic de el, m-am înfuriat pe el, i-am pus mii de întrebări la care nu a putut răspunde.
Mi-ar fi plăcut să fiu invizibilă atunci. Să pot în ascuns să-mi înţeleg revelaţia. Să dureze mai mult măcar. Dar a trebuit plec. Am ieşit aproape fugind şi aproape trântind o uşă. Îmi pare rău.
Trebuie să mă întorc acasă şi uite că negrul colţ rotunjit se şi arată.

Martha Rosler

2011-02-14T19:28:00.011+02:00

Martha Rosler

Un fel de "ţara arde şi baba se piaptănă" pe americană.

Lucrările toate, în afară de a 5-a, din seria "Bringing the War Home: House Beautiful" (în ordine): Saddam's Palace Febreze, Bringing the War Home, Captives, Red Stripe Kitchen, Girls Jumping, Gladiators, Clining the Drapes.

2011-02-13T03:15:00.001+02:00

la nord de nord
de Nichita Stănescu

Şi ceea ce nu există poate să moară,
la fel ca viaţa unui animal boreal
despre a cărui stare crepusculară
n-am ştiut niciodată nimic.
El apărea câteodată
în felul tău de a merge,
dar prea somnolent eram ca să-l văd.
El cânta uneori în privirile tale
când te uitai prin mine
spre propria mea adolescenţă.
El îţi prelungea uneori mâna
El îţi adăuga mirosul
cu suavul miros al descompunerii
unui schelet de fulg de zăpadă.
Niciodată nu i-am simţit prezenţa
nici măcar în această secundă
când înfrigurat deodată sunt solidar
cu tot ceea ce nu există.
Vai, chiar şi ceea ce nu există poate să moară.

Romare Bearden

2011-02-12T20:32:00.013+02:00

Disclaimer: cu speranţa că nu voi plictisi pe nimeni, voi posta şi asemenea articole care să reflecte preocupările mele actuale :)

Romare Bearden
- 1911-1988
- mişcarea Şcoala modernă americană
- influenţe: George Grosz

1. Sunday after the Sermon, 1969

2. Coperta "Time"

3. Prevalence of Ritual

4. The Calabash, 1970

5. Empress of the Blues

6. The Dove

7. Pittsburgh Memory, 1964

2011-02-01T21:50:00.004+02:00

Nu este mare lucru în a fi aşa cum eşti, în a fi aşa cum stai dimineaţa în picioare şi te uiţi pe geam. Nu este mare lucru nici chiar în a te gândi atunci că "vai, uite că sunt în dimineaţa asta aici, în picioare, şi mă uit pe geam!". Nu este mare lucru nici dacă te bagi înapoi în pat, nici dacă deschizi geamul şi sari pe el, nici dacă îţi tragi puloverul norocos pe tine, cobori scările, saluţi politicos portarul, ieşi afară, schimbi lumea şi seara te vezi la ştiri. Nu e deloc mare lucru.

Merg uneori pe stradă şi am impresia că mersul îmi este uniform şi armonios, şi atunci mă simt bine şi-mi zic "uite, am învăţat şi eu în sfârşit să merg ca lumea!".
Tot în momentele astea, pe stradă fiind, nimeresc în spatele câte unui cuplu, mă uit la ei, dar nu prea mult, mai bine mă uit la Dâmboviţa, că i-au îngheţat marginile şi stau pescăruşii pe ele. Cuplul merge în continuare şi habar n-are ce zâmbet de silă şi greaţă zace pe faţa mea îndreptată spre pescăruşi, iar eu habar n-am că ei chiar se iubesc.
Apoi, ca să-mi dea o plamă peste gura mea îngreţoşată, soarta îmi scoate în cale un film, un profil de facebook, vreun post pe vreun blog în care sentimente din cele mai idilice sunt etalate, declaraţii de dragoste cu tremur în voce declarate, strigate, zbierate, oameni care simt lucruri deosebite pe care trebuie să le spună, să le scrie, să le urle, pentru ca lumea să ştie, să vadă, să înţeleagă cât de minuant lucru este Iubirea.
Hai să ne îndrăgostim cu toţii, hai să facem cu toţii dragoste şi nu război, hai să nu ne mai preocupe nimic altceva decât cum să ne îndrăgostim mai bine, ce fel de relaţie este mai bună şi cum să ne găsim mai repede sufletul pereche. Hai.
Hai să intrăm în acest cârd incredibil de mare de oameni care se sună, se ţin de mână, merg la film, la suc, la cafea, se ceartă, se dezbracă şi se îmbracă unii pentru alţii, îşi dau mesaje de noapte bună, îşi dau comenturi şi îşi cumpără unii altora cărticele cu citate despre dragoste.
Şi acum se întorc toţi spre mine şi la greaţa mea şi cu un clătinat dezaprobator din cap îmi astupă gura cu o inimă mare, roz şi pufoasă: I love you.
Cuplul continuă să meargă, se duc poate la el că ai lui sunt la serviciu, iar eu rămân cu ochii la pescăruşi şi cu mersul împleticit.

Singurul lucru mare din toate câte sunt este să iubeşti. Însă, dacă nu există nicio şansă de a elibera mersul de ritmul cârdului, prefer să nu fac mare lucru niciodată.

2011-01-24T22:04:00.000+02:00

2011-01-17T14:17:00.002+02:00

Mi-am început carnetul de student cu 10, e un soare superb afară şi mi-e aşa deschis păru-n el, n-am dormit decât două ore azi-noapte şi am băut nu ştiu câte cafele, ascult Taxi şi nu mi-e dor de nimic, am tot timpul din lume să fac ce vreau cu el, am pereţii mei pe care îmi pot lipi orice, patul meu în care pot zace oricât, străzile mele pe care pot fura câte priviri vreau, tot neprevăzutul din lume aşternut înainte-mi!

2011-01-17T05:26:00.002+02:00

Citesc că Robinson a stat douăzeci şi opt de ani pe insulă, de patru ori câte şapte. O cutremurare nemaiîntâlnită mă cuprinde, un plâns inexplicabil de revelaţie durereoasă. Revin asupra rândurilor, şi iar, citirea acelui număr de ani mă zguduie. Pentru prima oară se ridică în faţa mea, impunătoare, impasibilă, stâncoasă şi atât de vizibilă incapacitatea mea totală de a fi singură. Douăzeci şi opt de ani pe o insulă pustie. Trebuie să recitesc romanul.

2011-01-13T19:10:00.004+02:00

Şi azi mi-e dor să mai citesc "Dragostea în vremea holerei", singura poveste de iubire pe care o mai pot înghiţi.

2011-01-11T20:55:00.004+02:00

Te plângi de singurătate. Ce numeşti a fi singur? Înseamnă a fi în afara relaţiilor cu oamenii sau a fi lipsit de orice ajutor? Ei! Gândeşte-te că adesea eşti la fel de singur în mijlocul Romei, în mijlocul părinţilor tăi, al prietenilor, al vecinilor, al sclavilor. Nu vederea unui om alungă singurătatea, ci vederea unui om virtuos, fidel, pe care te poţi baza. Dacă eşti singur gândeşte-te că şi Dumnezeu e singur, că e mulţumit de sine şi găseşte în el însuşi toate lucrurile de care are nevoie.Încearcă să-i semeni dacă-ţi stă în putere. Vorbeşte cu tine însuţi, ai atâtea lucruri să-ţi spui şi atâtea întrebări de pus! Ce nevoie ai de ceilalţi? Nu ai niciun ajutor, n-ai nici părinţi, nici fraţi, nici copii, nici prieteni, i-ai pierdut pe toţi. Dar nu ai un părinte nemuritor, care va avea grijă de tine şi care îţi va da tot ajutorul de care ai nevoie?

Epictet

2011-01-10T23:20:00.004+02:00

Tocmai acum, tocmai acum
când o iubesc cel mai mult,
tocmai acum am minţit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea ţine cel mai mult la mine,
tocmai acum am umbrit-o.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea se gândeşte la mine fluier a pagubă.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea e cea mai frumoasă de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când îi simt graţia
străbătând toate zidurile oraşului
surzesc.
Tocmai acum, tocmai acum
când simt că ei îi este dor de mine
îmi jignesc prietenii
nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea îşi calcă de drag de mine
rochia în carouri,
eu stau şi curăţ lănci cu benzină
ca să le azvârl în animale şi în vulturi.
Tocmai acum, tocmai acum
când ar fi trebuit să fiu
cuprins de o tandră alergare,
mă prelungesc în vis
de frica de a fi fericit.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea iradiază de lumina inimii ei,
citesc despre toate novele
şi toate stelele explodate
şi mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraş
şi mă asfaltez
şi mă îmbrac în ninsoare şi gheaţă,
mai ales în gheaţă,
mai ales în gheaţă, mai ales în gheaţă,
ca ea, scumpa şi divina de ea
trecând să alunece
şi să cadă şi să-şi rănească glezna,
pe care, doamne,
de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o.
La urma urmei,
cine are curajul să sărute o gleznă
dacă ea nu şchioapătă?!
(Nichita)

Ah ce poezie!

gonire

2011-01-04T21:40:00.002+02:00

Dacă n-aş mai avea limba, nu mi-ar trece vorbirea, iar dacă n-aş mai avea mâna tot nu mi-ar trece mişcarea degetelor. Atunci de ce să-mi retezi sufletul dacă oricum nu-mi va trece fiinţa?

Într-una din zilele cu lumină de după cuvânt mi s-a dat dreptul la suflet, la unul întreg, aşa că, te rog, ţine securea în teacă.

Nu cuteza, cu hămeseala-ţi nebună de ciuntit, să te-atingi de vreun singur fior al sufletului meu. Nu te atinge nici de doruri, nici de nelinişti, nici de disperări; căci nu vreau să cunosc sterpăciunea sterpăciunilor ce s-ar căsca în lipsa lor.

Pleacă, du-te, de vrei, la cei care luptă pentru drepturi de la oameni, căci dreptul pe care eu mi-l apăr mi-a fost dat într-o zi cu lumină şi este singurul pe care îl am şi îl vreau.

2011-01-02T22:57:00.004+02:00

Întrebarea "de ce?" este când ucigătoare, când dătătoare de viaţă. Ea inundă minţi şi suflete pentru a lăsa în urmă-i noroiul fertil pe care-l lasă Nilul în valea sa, noroi binecuvântat ce ţine în sine tremurul, mişcarea, schimbarea şi viaţa. Alteori, ea usucă şi gâtuie orice urmă de însufleţire, soarbe pasiunea şi mănoşia, le înghite şi le dizolvă lăsând doar şuierul unui îngheţat vânt siberian.
Mânji-ni-s-ar limbile de noroiul întrebării "de ce?"!

Întrebarea "de ce?" este stăpâna credinţelor. De biciul ei se teme orice crez şi se bucură când doarme. Uneori, această întrebare doarme mult, poate chiar mereu, dar ea este acolo. Şi orice crez este înţepat în suflet de teama trezirii ei. Numai dezrobirea credinţei prin îmbrăţişarea ei cu întrebarea "de ce?" poate linişti sufletele.
Îmbrăţişa-ni-s-ar crezurile cu întrebarea "de ce?"!

Întrebarea "de ce?" este un fel de a fi, de a fiinţa, de a făptui existenţa. Ea este o fatalitate: sau ai "de ce?" în făptuirea fiinţei tale, sau nu ai. Cei care nu au îi dispreţuiesc pe cei care au, şi viceversa. Egipteanul trăia viaţa construind piramide, grecul trăia viaţa căutând Începutul. Cei ce au întrebarea "de ce?" nu pot înţelege posibilitatea lipsei sale, iar cei ce nu o au găsesc inutilă prezenţa ei. Primii se împacă mai greu cu viaţa decât ultimii, poate niciodată, dar neîmpăcarea lor face să pălească în faţa ei lăfăita, monotona împăcare a celorlalţi, pentru că însăşi fiinţarea întru "de ce?" este cea care îl crează pe Om.
Eleniza-ni-s-ar fiinţa şi fatalitatea!

"Un grec în trecere prin inima mea mi-a zis:
misterios este numai ce există,
iar logic este numai ce nu este."(N.S.)
...uite pentru asta are rost şi frumuseţe, pentru asta nu se poate fără de ce?

2011

2011-01-01T16:07:00.002+02:00

Anul acesta îmi voi lăsa steaua din frunte să se dezlănţuie.

2010-12-30T22:13:00.000+02:00

Vreau o gură de aer şi dup-aia mă bag la loc, promit.

tulburare

2010-12-13T11:20:00.001+02:00

Nopţi goale. Nopţi grele, negre ca hăuri nesfârşite în care nu mai ajunge niciun gând de om. Nopţi de moarte, nopţi din care te trezeşti răsuflând uşurat că ai supravieţuit. M-am obişnuit de ceva vreme cu ele. Fără gânduri, fără sunete, fără glasuri şi, mai ales, fără vise. Nopţi fără vise. Doar un somn greu şi brutal, un somn de animal care nu vrea decât să-şi liniştească suflul iuţit. Mă sperie când mă gândesc la ele şi mă nelinişteşte de ce o fi aşa, dar nu mă mai gândesc. Altădată izvoare bolborosind de idei, de nelinişti, de dureri şi frământări, nopţile sunt acum morţi vremelnice, fade, fiziologice.
Însă noaptea asta am avut un vis. Un vis cu cel mai frumos vis pe care l-am trăit.
Îmi vreau morţile înapoi.

Undrea

2010-12-09T18:09:00.005+02:00

Astăzi cerul de la fereastra mea din Bucureşti m-a iubit!

noutăţi

2010-11-24T00:27:00.004+02:00

Demult nu mai e linişte. Demult nu mai e gară, nici peron, nici ghişeu de bilete, însă tren este. Tren este, şi nu cred că are de gând să se termine prea curând. Nici nu ştiu dacă are să se termine vreodată, îmi pare că nu.
Mi s-a terminat gara şi liniştea, dar îmi este trenul.
(şi acum nu-mi vine în minte decât că vai ce bine, am exact inversul soartei Eleonorei şi şahistului ei)
Că îmi este trenul nu încetează să mă zguduie în fiecare clipă. Nu pot uita că îmi este, că este, că sunt. Sunt, şi zgomotul acestui sunt e atât de asurzitor că n-am cum să scap de el. Îmi port mereu trenul, zgomotul şi fiinţa. Toate una-ntr-alta.

În fiecare zi sap şanţuri cu priviri şi vorbe în obraji, în ochi, în suflete netede, neatinse, noi. Îmi lipsesc, poate, şanţurile ale căror adâncimi le cunosc prea bine, prea-scorojiţii obraji, ochi şi suflete. E greu să sapi, dar e greu şi să fii săpat. Însă nu te poţi împotrivi şi nu poţi şti cum vei fi săpat. Să ne rugăm doar să nu doară prea tare.

Mi-e frică şi am curaj. Deodată. Deschid ochii în timp ce-i închid şi strâng din pumni, din dinţi, din degetele de la picioare. Încă nu doare încordarea asta, dar cine ştie până când.
Am deschis geamul într-o dimineaţă şi aşteptând să fiu izbită, nu s-a întâmplat nimic. (Te arunci în faţa maşinii şi ea dispare.) Aerul este acelaşi. Ce nu este acelaşi e că gara nu mai e şi este trenul. E bine sau e rău? Sau, mai bine zis, e sus sau e jos? E aici şi acum, asta da.
Nelinişte, stai cu mine!

Nothing is real and nothing to get hung about

2010-11-20T20:15:00.000+02:00

Despre sine

2010-10-26T21:44:00.004+03:00

Întâmplarea aceasta este despre o rodie, care deşi are înăuntru numai stele, ea este ruptă în două şi aşa va fi mereu. Înăuntru şi stelele sunt rupte în două şi tot aşa, totul pe din două, nimic plin, nimic întreg.
Întâmplarea aceasta a început vara şi nu s-a terminat niciodată, doar că undeva pe drum s-a rupt şi ea în două, iar acum părţile înaintează în două timpuri escatologice opuse.
Întâmplarea aceasta este despre un lanţ, un lanţ cu zale mari de fier, având de capte legate câte două mâini, câte două picioare, două limbi, două minţi cleioase. Dar pentru că avem cui mulţumi pentru iarbă, pentru mama, pentru Deltă şi pentru cărţi, acest lanţ s-a rupt, acum, în două.
Întâmplarea aceasta nu s-a întâmplat. Dar când o va face va fi şi ea ruptă în două.

Totul e simplu, atât de simplu încât devine de neînţeles

2010-10-23T12:45:00.002+03:00

Mă gândesc la toate lucrurile pe care mi le-am dorit, le-am reclamat, pentru care am bătut cu piciorul în toate podelele sufletului meu de furie că nu le pot obţine.
Acum mă uit pe geam şi spun gata, m-am răzgândit, nu vreau nimic mai mult. Să se oprească totul aici. Nimic mai în sus, nimic mai în jos. Totul poate să se oprească. E atât de frumoasă toamna asta, Doamne!

Ca lumea

2010-09-26T22:57:00.002+03:00

"Lumea-i curvă" zice lumea şi nu se gândeşte că prea multe are pe cap şi biata omenire, încă de pe la începuturi, cu toate soiurile de vicisitudini atâta-i de specifice, încât să mai poată îndura un asemenea cuvânt greoi, complex şi mega-subtil zăcând pe spinarea-i deja preîncovoiată, după cum spuneam.
Nimeni nu se gândeşte că dintre noi toţi lumea o duce cel mai rău, că după ce că-i suportă pe ăia care şi-o iau în cap, pe ăia care pleacă-n ea, pe ăia care o tot etichetează că-i bună, că-i rea, că-i largă, că are gura nu ştiu cum, mai trebuie să mai facă faţă şi acestui inexorabil predicat, pe care deja ne pare rău că l-am pomenit în această relatare.
Însă cum faptele nu pot fi bagatelizate, şi cu atât mai puţin ocolite, trebuie să ţinem piept realităţii sau irealităţii ontologice a omenirii cuprinsă în propoziţia aparent atât de simplă, dar de fapt de o adâncime ameţitoare, "lumea-i curvă".
Cu părerea de rău de mai sus mult înteţită, urăm succes oricărui doritor de asumare de sine.

Imn

2010-09-10T20:28:00.004+03:00

Cum toamna asta aduce pentru mine şi, probabil, cea mai mare revoluţie din viaţa mea de până acum, m-am gândit că îmi trebuie un imn. Iată-l:

Vreau să joc!
de Lucian Blaga

O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă - încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
"Sunt rob în temniţă!"

sfârşit de vară

2010-08-31T14:20:00.003+03:00

Cer înnorat de zi pe care nimeni n-a dorit-o, de care nimeni nu-şi va aminti. Un cer burduşit de înnorări peste înnorări de dragul milioanelor de suspine, de oftaturi, de priviri în gol ce se ridică din lumea întreagă într-un nor mare şi gros, mai alburiu pe alocuri, mai negru în altele. E o tihnă rece şi tăcută care se găseşte adesea în memoria multor doruri şi a şi mai multor zbuciume. Asemeni mersului cu trenul. Asemeni drumului spre o uşă care te face să-ţi spui tot mai des: „Orice se poate întâmpla. Totul se poate întâmpla.”

Alamar

2010-08-21T15:09:00.002+03:00

"Alamar" este filmul câştigător al festivalului de film "Anonimul" 2010, părerea mea. (părerea lor a fost că pe locul 2). Arta trebuie să fie suflu, simţire, viaţă cu totul. La filmul ăsta SIMŢI.

♥

2010-08-21T13:10:00.001+03:00

În numele tuturor numelor

2010-07-28T15:32:00.002+03:00

"Cimitirul este un soi de bibliotecă, unde locul cărţilor
e ocupat de oameni, în fond, e tot aia, tot atât poţi învăţa de la ei ca şi de la ele. "
"Toate numele" - José Saramago

Romanul „Toate numele” scris de José Saramago, catalogat drept cel mai enigmatic dintre romanele sale, îl are ca protagonist pe modestul domn José, cel căruia „când nu-i plouă, îi ninge”, de altfel singurul personaj care are un nume în această carte, în care poate te-ai aştepta să apară multe nume (sau poate toate?). Restul numelui nu i-l ştim, întrucât, după cum şi autorul spune, nimeni, niciodată nu i-l reţine (scriitorul a manifestat, de asemenea, şi o deosebită amabilitate faţă de noi, cititorii, supunându-ne în procesul lecturării a vreo 250 de pagini la a reţine un singur nume, care mai este, pe deasupra, şi numele celui care le-a scris). În orice caz, acest personaj nu are nicidecum un profil fascinant, despre care, vorba aia, ai putea scrie o carte. Poate singurele lucruri ce-l fac deosebit pe acest omuleţ de 50 şi ceva de ani de ani sunt insolitele sale conversaţii cu tavanul de deasupra patului. În rest, domnul José este funcţionăraşul de cel mai de jos rang al Arhivei Generale a Stării Civile, o instituţie kafkaniană cu Arhiva Morţilor labirintic separată de cea a Viilor, undeva în fundul clădirii, terminându-se cu un zid fără ferestre şi pentru explorarea căreia era necesară utilizarea firului Ariadnei, cu o ierarhie respectată cu înfricoşare şi colegi de muncă depersonalizaţi, dar bârfitori şi meschini. Însă existenţa parazitară a domnului José faţă de Arhiva Generală, chiar şi după orele de program, este determinată de faptul că locuinţa lui este chiar perete în perete cu organica instituţie, perete dotat, de asemenea, cu o uşă. Această orânduire a sorţii face ca din personalitatea banală a domnului José să iasă la suprafaţă o nouă latură (care nu aş spune că are neapărat meritul de a-l slava de mediocritate), cea de colecţionar, poate cu tendinţe maniace, a unor date despre persoane faimoase ale contemporanităţii sale, date din ziare, reviste şi... Arhiva Generală. Domnul José pătrundea fraudulos noaptea în instituţie pentru a sustrage informaţii despre aceste persoane. Astfel se adevereşte şi una din sentinţele înţelepte date de tavanul de deasupra patului domnului José: „Pielea e singurul lucru pe care vrem să-l vadă ceilalţi din noi, pe dedesubt nici noi nu reuşim să ştim cine suntem."
Tot hazardul a făcut ca în una din nopţi, de fişele persoanelor faimoase pe care tocmai le extrăsese din arhivă, să se lipească şi o altă fişă, a unei femei, care de-a lungul romanului va fi desemnată „femeia necunoscută”.

Femeia necunoscută constituie intriga acestei cărţi, noua raţiune de a fi a domnului José şi metafora prin care Saramago ilustrează ideea din „Toate numele”, căci în ciuda a ceea ce spune Nietzsche despre adevăr, cum că este „o armată de metafore, metonimii şi antropomorfisme”, Saramago ne arată în romanul său că „metafora a fost întotdeauna cea mai bună modalitate de a explica lucrurile”.

Ceea ce îl învaţă domnul José pe conservator, şeful Arhivei Generale, prin căutarea femeii necunoscute, este ceea ce pe noi întârzie să ne înveţe părinţii noştri, şcoala, societatea şi, până la urmă, conştiinţa noastră care, se pare, este într-o continuă aţipire, şi anume că „Aşa cum moartea definitivă e rodul ultim al voinţei de a uita, tot aşa voinţa de a ne aminti ne va putea perpetua viaţa”, fraza pe care am găsit-o ca fiind cea mai frumoasă şi plină de esenţă din acest roman.

În plan metaforic, măsura pe care conservatorul va lua-o în urma constatării fraudelor comise de domnul José în vederea căutării femeii necunoscute, chiar şi după moartea acesteia, nu a fost una de pedepsire, ci din contră, împotriva secularei tradiţii a Arhivei, el hotărăşte să restituie morţilor locul care li se cuvine, şi care, „printr-o ultimă şi inutilă violenţă” le-a fost luat, şi anume: locul pe care aceştia l-au ocupat în timpul vieţii. Prin reintegrarea morţilor în lumea viilor, doar astfel, aceştia nu vor putea fi daţi uitării, şi astfel viaţa îşi va putea păstra consistenţa, pentru că mult mai mult decât prezent, viaţa înseamnă trecut. „Toate numele” puse laolaltă înseamnă existenţa fundată existenţă, pe rădăcini, pe valori, pe tradiţii, pe memorie. Un om care şi-a pierdut memoria nu mai este nimic, doar memoria ne dă conştiinţa propriei existenţe, propriei valori. Iar când ne trezim scăpărând în neştire în sus, mai bine ne-am opri o clipă, am respira, ne-am uita în jos şi am verifica dacă suntem bine înfipţi în pământ.

Concluzia teoriei din „Tractatus” a lui Ludwig Wittgenstein este afirmaţia celebră conform căreia logica umple lumea. Limitele lumii sunt şi limitele logicii pentru că ceea ce nu este în lume nu putem gândi. Şi, de vreme ce nu ptem spune ce nu putem gândi, limitele limbajului nostru sunt limitele logicii, prin urmare ale lumii noastre. Dar nu este nevoie de tratate filosofie pentru a înţelege că prin pierderea numelui nostru, nu numai că se pierde memoria existenţei noastre, ci şi existenţa însăşi. Fără nume nu figurăm nici măcar în faţa lui Dumnezeu, deci cum am putea spune că existăm? Astăzi însă se pare că oamenii sunt supăraţi pe propria lor existenţă, vor s-o suprime, îşi părăsesc numele în favoarea cnp-ului, a numărului de pe card, de pe permisul de conducere etc etc. Poate vom ajunge într-o zi să spunem „în numărul lui cutăriţă” sau „pentru numărul lui Dumnezeu!”, până şi "fără număr"-ul maneliştilor îşi va pierde actualitatea. Astăzi numele e irelevenat, ai spune că poţi trăi bine mersi şi fără el. Dar niciodată vreun număr, cât de mare, cât de încifrat, cât de simbolic şi plin de semnificaţii, nu va putea da fiinţă, nu va putea stârni doruri, speranţe, fiori, bucurii sau tristeţi...

daraveri păguboase

2010-07-25T19:24:00.002+03:00

Bună ziua, nişte suflet aş vrea să cumpăr, căci pe-al meu l-am cam vândut...
(De parcă voi nu vă cumpăraţi totul, era „creşteţi şi vă înmulţiţi”, nu „vindeţi şi cumpăraţi”! Cumpăraţi cu banii, cu cardul, cu rinichii, dar nu v-ajunge, cumpăraţi cultură, servitori, maşinării, iertarea de păcate, culori de ochi, locuri de veci, locuri de parcare, strana din biserică şi parcele pe lună! Şi vă uitaţi chiorâş că vreau şi eu să cumpăr niţel suflet!)

...nici nu mai ştiu când, era vară sau iarnă, ce importanţă are?
(A fost vară, toamnă, iarnă şi primăvară, l-am vândut în rate, pentru dobândă.)

...nici pe tinereţe şi frumuseţe, nici pe 30 de arginţi, nici pe-o filă dintr-un roman celebru, nici măcar pe una de jurnal.
(chilipir de suflet!)

... nici nu ştiu cui, la tejghea pare-mi-se nu era nimeni, Mefisto avea treabă prin spate.

L-am lăsat acolo şi-am plecat.

***

Acum caut vânzători de suflete.

Nelinişte

2010-07-23T13:42:00.001+03:00

Cu cât pot acum înţelege lumea şi lucrurile (a căror măsură se pare că suntem), nu mai rămâne nicio urmă de îndoială că fericirea este exclusiv un proces de autosugestie, de alegere a unghiului din care privim ceea ce ni se întâmplă, un proces optativ ce se bazează, poate, pe încăpăţânarea noastră, pe caracterul nostru...

Auzeam la un tânăr cu sângele zvâcnind în vene, cu zbuciumuri sufleteşti, cu tentaculele minţii scăpărând care încotro într-o dorinţă nebună de a cunoaşte, de a simţi, de a descoperi, de a avea adevăruri şi păreri originale, cum îşi exprima dispreţul în faţa ideii acesteia a bucuriilor mărunte, a fericirii atinse printr-un gâdilat în talpă şi un zâmbet cald. Şi ce frumos e să visezi la fericirea aia care se postează în faţa ta cu un F mare şi impasibil, pe care nu poţi a n-o recunoaşte, căreia nu-i poţi rezista şi a cărei impozanţă şi filmicitate nu va putea-o contesta nimeni. Oh şi da suntem cu toţii nişte ipocriţi care spunem că orice lucru, cât de mic, te poate face fericit, iar aşteptarea marii fericiri nu-i decât deşertăciune. Tot eu urlam deunăzi împotriva elucubrantului Sisif al lui Camus pe care „trebuie să-l vedem fericit”! Şi ce revoltată eram în faţa contradicţiei până şi semantice între a considera năpasta cea mai fără de scăpare fericire!

Avem cu toţii dorul marii fericiri în noi. Însă poate nu înţelegem cum trebuie dorul acesta, şi nu pricepem de fapt unde şi cum ar fi posibilă o asemenea fericire... Şi în cazul acesta, în cazul acesta cum nu se poate mai rău, riscăm să pierdem ce am putea avea doar cu puţină simplitate sufletească şi poate... autosugestie.

Simplitatea sufletească ne trebuie. Ce adevărat şi simplu pune prinţul Mîşkin întrebările acestea: „Şi e cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele dacă eu sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte?”. Iar de simplitate este nevoie şi de a te bucura de bucurii mari.

Dar e aşa de greu şi e încă o dată greu să-ţi deznozi iţele înnodate ale sufletului şi să-l descomplici. Şi în momente din astea când mă apucă tristeţile şi doruri şi frământări şi veşnica nemulţumire de mine şi apoi de ceilalţi şi pretenţiile nejustificate în faţa lumii şi senzaţia aia de gol aşa de ameţitoare şi înnebunitoare... în momentele astea, da, încerc să fiu fericită că trec pe lângă un copac şi că mă gâdilă un fir de iarbă în talpă. Asta-i tot. Şi deşi încec mereu asta şi mă străduiesc nespus tot am impresia că de fapt starea mea de fond nu asta e, ci cealaltă, şi că fericirile sunt episoade şi nicidecum nefericirile.

( )

2010-07-21T18:27:00.000+03:00

Întru-un ceas dintr-o zi sau dintr-o noapte mi s-a părut că nu este nici zi, nici noapte, nu le mai deosebeam, mi se păreau amândouă la fel de frumoase. Am auzit tot atunci o voce care îmi spunea că sunt fericită mai multe zile de-a rândul şi că ar trebui să încep să-mi rod iar unghiile şi să-mi încordez în aştepatre toţi muşchii. Dar ziua tot ca noaptea şi noaptea tot ca ziua îmi părea, ziua tot frumoasă şi noaptea tot la fel.
Mă bucur şi pentru ce-a fost şi pentru ce-are să fie, dar, mai ales, mă bucur pentru ceea ce este. Mă bucur pentru că este, pentru că îmi era teamă că n-are să fie sau că are să nefie. Dar este şi este aşa cum este, adică bine. M-am născut vara, adică la căldură, la libertate, la lumină şi la bine.

revelaţii

2010-07-11T21:10:00.002+03:00

Oamenii îşi fac socoteli mereu, îşi planifică timpul, banii, odihna, benzina, distracţia, mersul la biserică, paginile dintr-o carte, consumul nervos şi sentimentele. Planificarea se face atât de la sânge încât nu mai rămâne niciun surplus, nicio rezervă pentru eventuale situaţii inopinate. Totul este de dinainte gestionat. Ai zice că dictatura e mai specifică omului decât sistemele democratice, de vreme ce alege să se persecute în asemenea hal. Să alegi să-ţi organizezi microcosmosul cu atâta percizie tiranică – asta trebuie să însemne cu adevărat nefericirea.

Mi-e dor de verile lungi şi calde în care fiecare zi semăna cu cea dinainte şi cu cea de după, în care stăteam la bunici trei luni încheiate şi singura mea grijă era cum să scap de ciorbele preeea acre ale lu buni. Păreau infinite verile alea, mă jucam în fiecare zi de una singură aceleaşi jocuri inventate de mine, nişte veri adânci, cu rădăcini şi cu coroana deasupra norilor, veri impreiale, matusalemice. Cu „Cireşarii”, cu picioare desculţe şi pline de pământ, cu verificatul ouălelor şi veşnica spaimă în faţa cloşcăi, cu bunicul care uda în fiecarea seară în solar, cu copilit de roşii şi cu dezlegatul câinilor seara. În fiecare seară mă aşezam în pat frântă de oboseală şi visam avidă la viaţa frumoasă care mă aştepta dincolo de aceste veri. Nici nu-mi închipuiam că peste ani mare lucru nu se va schimba, diferenţa fiind că acum visele mele sunt îndreptate înspre acele zile.

Am stat ieri pe verandă, tolănită pe recamier (ce cuvinte!), cu telefonul descărcat şi fără încărcător, citind cu soarele în spate. Nu ştiu ce aş mai putea să spun.

E izbitor de simplu să fii fericit. N-ai nevoie de mai nimic. Am văzut-o din nou pe nepoţica mea de şase luni. După aceea toată noaptea n-am putut să dorm de uimire. Îmi tot repetam în sine că nimic n-are rost, că toată strădania oamenilor de a înţelege sensul vieţii este pură poliloghie. După ce vezi un copil de şase luni ţi se relevă toate sensurile lumii. Nu-i nevoie să fie numite, tu simţi că ele sunt. Şi sunt atât de profund întocmai ca verile acelea.

Sunt câteodată cuprinsă de invidie. Dar dintr-o dată văd pe stradă o mamă care râde cu băieţelul ei, cine ştie ce glumă or fi spus, şi mi se face drag de oameni. Nu ar fi drept să invidiez pe nimeni. Câteodată sunt frivolă şi meschină, câteodată sufăr din cauza cuvintelor pe care mi le aruncă oamenii. Atunci am nevoie să ies din casă şi să mă plimb, să mă uit la cer, să citesc o carte bună, să ascult o melodie frumoasă. Şi îmi trece. Şi dacă mă impresionează aproape totul şi îmi dau lacrimile din orice, o fac doar pentru că sufletul meu e carne vie. Şi Doamne, te rog, nu lua viul cărnii sufletului meu.

pardon

2010-07-08T20:27:00.000+03:00

- Vreau să fiu cu tine, să vorbesc cu tine, să te ascult, să îţi ascult şi cele mai tainice sau nesemnificative gânduri, vreau să cuceresc lumea cu tine, vreau să văd cu tine, să aud cu tine, să...
- Bine, dar...
- ...să zbor cu tine, să înot cu tine, să ştiu cu tine, să aud cu tine, să simt cu tine, vreau să fiu mereu cu tin...
- Dar vezi că mă apeşi, ţi-ai pus un picior pe pieptul meu
- ...e, vreau să te iubesc, vreau să vorbim mult ca acum, mereu
- Dar lasă-mă să vorbesc atunci...
- Vreau să fii doar pentru mine şi nimeni să nu ştie de noi
- Imediat îţi pui şi celălalt picior pe pieptul meu
- Dar poate nu mă mai iubeşti? Poate nu sunt destul pentru tine? Poate ar trebui să fac ceva?
- Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ţi-ai lua picioarele de pe pieptul meu
- Poate ar trebui să-mi las părul mai lung? Sau să-l tund? Nu-ţi place cum vorbesc? Pot merge la un logoped. Voi învăţa şi să gătesc, voi învăţa să scriu, să cânt, să citesc
- Te rog
- Va fi atât de frumos, şi totul, dar totul, va fi exact aşa cum visăm acum, cum visăm ca doi copii cu ochii deschişi, viaţa ne va fi toată un câmp însorit plin de păpădii şi nu va fi ploaie niciodată, ah parcă şi simt gustul de prune al fericirii şi ahhh... Nu-i aşa?
-
- Hei, nu-i aşa?
-
- Ah scuze nu văzusem că sunt pe pieptul tău. Mă auzi?
-
- De ce nu mai respiri?

o clipă

2010-07-07T15:36:00.003+03:00

Encore un moment, monsieur le bourreau, encore un moment!

"Singura mea pradă e viaţa mea.
Tot ce pot pierde e viaţa mea.
Ceea ce se întâmplă este în timpul vieţii mele
Inima mea învinge sângele meu.
Sângele meu cotropeşte inima mea
şi-apoi
Inima mea alungă sângele meu.

Sângele meu umflă inima mea.
Singura pradă e viaţa mea,
da.
Singura pradă e viaţa mea.
Tot ce pot pierde, tot ce pot pierde
Dar cine-ar putea să spună
ce pot pierde?!...

Dar ce înseamnă "cine"
şi "a pierde", Doamne
ce înseamnă "a pierde - pierdere"?"
"

Disclaimer

2010-07-01T19:28:00.003+03:00

UPDATE: am luat 10 curat la filosofie!!!! şi mă laud!!!!!!!

Mâine dau ultima probă de bac. Asta este o veste bună şi ar fi şi mai bună dacă n-ar trebui să recunosc că m-am cam culcat pe o ureche cu filosofia şi n-am mai repetat mai deloc de prin luni primăvăratice. Aşa că atunci când nu voi şti să reproduc diverse concepţii ale diverşilor filosofi la diversele întrebări care nu îţi pun în funcţiune creierul, ci doar o parte a lui care se numeşte memorie, voi scrie dragilor domni profesori ceea ce zicea odată Alexandru Dragomir: "istoria filosofiei este istoria întrebărilor care revin şi a răspunsurilor care trec.". Deci ce rost are să dăm atâta importanţă răspunsurilor? Ş-apăi vorba şi lui Popper care zice că nu răspunsurile sunt importante că doar adevăru-i ca un munte de nu şti când este vreun pisc mai înalt prin ceaţă, ci întrebările sunt cele care asigură progresul, aşa că de ce sărăcie să frânăm progresul cu răspunsurile noastre îndoielnice şi atât de subiective? Să lăsăm lumea să avanseze! şi odată cu ea şi bacul să facă nişte subiecte la care măcar la astea umaniste nu toceala să fie criteriul de diferenţiere, ci, zic şi eu, umanul din noi.
Până atunci mă gândesc că-i firesc şi normal "ca tot ce-i neînţeles să se schimbe-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii mei".

...

2010-06-26T19:59:00.003+03:00

Astăzi mă simt rău şi mi-e dor de zilele pe care nu le-am trăit încă, şi pe care cine ştie dacă le voi trăi. Eminescu a învăţat să moară şi eu n-am învăţat nici măcar să mă simt rău.

Despre întrebări şi răspunsuri cu Mirabela

2010-06-22T11:01:00.000+03:00

Prima întrebare de care îmi amintesc că am pus-o a fost „ce e asta?”. Apoi „asta” mi-a scăpat din mâini şi am uitat pentru totdeauna de ea. Altădată am întrebat „unde mergem?”. Mi s-a răspuns „acasă” şi atunci acasă mi s-a părut ultimul loc de pe pământ unde aş vrea să fiu. Într-o seară am întrebat „mă mai iubeşti?” şi „da”-ul de după a început să mă plictisească teribil.
Nu mă mulţumeşte niciun răspuns. Ori lumea nu mai ştie să răspundă la întrebări, ori... nu ştiu. Mi se zbate ochiul stâng şi nu înţeleg de ce. Sper să nu fie iară asta cu întâlnirile inopinate că n-am chef să văd pe nimeni. Cu atât mai puţin pe cineva care o să mă întrebe „şi? Ce mai faci? Care mai e viaţa ta?”. Vreau doar să primesc răspunsuri, nu să dau. Şi şi pe alea le vreau corecte.
Nu suport frazele care încep cu „întotdeauna m-am întrebat...”. E din aceeaşi categorie cu „voiam să te întreb...”, „întrebarea mea este...”. Când (te) întrebi ceva e evident că (te) întrebi. Nu trebuie să-i faci introduceri.
Am stat odată într-un cămin cu o fată care le întreba mereu pe prietenel ei dacă e frumoasă. Toate îi spuneau mereu că da, mă rog, mie nu prea mi se părea. Dar pe ea o mulţumeau răspunsurile astea. Adică până la urmă ce conta dacă e frumoasă sau nu dacă restul ziceau că e.Mie nu mi se părea, dar eu nu ziceam nimic. Probabil n-o să aflle niciodată că nu e chiar aşa frumoasă, pentru că nimeni care crede asta n-o să-i spună. Eu dacă aş întreba dacă sunt frumoasă, nu m-ar mulţumi niciun răspuns, pentru că de ce a fost nevoie să întrebi chestia asta, nu putea să-ţi spună că eşti frumoasă fără să întrebi?
Apoi sunt întrebările din categoria e bună supa?, ţi-e frig?, eşti cretin?, nu-i aşa că nu vrei să plecăm?, crezi că o să-i placă? etc. Astea sunt puse doar pentru consum energetic sau neuronal şi mă fac să mă simt mai bine pentru că îmi dau seama că nu există doar răspunsuri tâmpite, ci şi întrebări tâmpite. Culmea e că de multe ori întrebările tâmpite provoacă răspunsuri mai acceptabile.
Dacă lumea nu ar mai pune deloc întrebări viaţa ar avea mult mai mult farmec. Dacă nu e scris preţul pe pâine la alimentară, o iei fără să plăteşti şi dacă trebuie neapărat s-o plăteşti sigur îţi va spune cineva într-un final. Dacă vrei să cucereşti o fată nu o întrebi dacă te place, nu o întrebi dacă e acasă la ora 7. Tu vii la 7 şi dacă vine cu tine înseamnă că e acasă şi vrea să iasă în oraş. Dacă vrei să afli o informaţie nu dai repede search pe google, citeşti una, două, zece cărţi până vei găsi şi ceea ce te interesează.
Întrebările ar trebui să mi le pun doar mie însămi. Să nu mai întreb pe nimeni nimic. Bine, şi acolo, cu măsură.

un idol al peşterii

2010-06-20T21:11:00.001+03:00

Te uiţi la mine cu chipul ăla ştirb, cu ochii înfundaţi în orbite schimonosite, te uiţi cu priviri semeţe (cum se poate semeţi privirea între asemenea orbite?), ştiu că te uiţi aşa pentru că vrei să mă faci să cred că sunt oglinda ta, dar nu, eu ştiu că din clipirile mele pot ieşi adieri îmbătătoare, din ale tale nu, din ale tale numai miasme pot ieşi. Îmi spui că da, dar frumuseţea vine din interior, oh, dar nu, când în interior nu e frumuseţe, nu vine nicio frumuseţe din interior, vine ceea ce este în interior, nu are ce altceva să vină. Mă pui să mă plimb pe cărarea ta plină de sebum şi de cioturi de păr smuls şi îmi spui că duce chiar la ţintă (care ţintă?), dar nu, eu ştiu că nu este cărarea asta dreaptă şi la capăt sau în mijloc are un minotaur care e chiar capul tău (deci sub îl are) şi da, dar eu nu sunt deloc Tezeu.

mai e puţin

2010-06-17T19:48:00.001+03:00

abia aştept! :X:X:X::X:X

Eminescu prin Nichita

2010-06-15T13:30:00.003+03:00

Iarba de la poalele teiului

Când se naşte un poet, viaţa se miră căci nu-l poate cuprinde. Când se stinge un poet, viaţa reuşeşte în sfârşit să-l cântărească. Poetul este pus pe un cântar al viului, unde el poate cântări viu, mai puţin viu, sau mort.
Când viaţa se umple de ea însăşi, când se inflamează de dorinţa de a se avea pe sine, aruncă în lume câte un poet. Acesta, năucit de lume, de viaţă şi de viu, începe a se mira. Iar mirarea unui poet este viaţa fără de moarte.

Când s-a născut Mihai Eminescu luna şi-a arătat ambele feţe.
Când s-a născut Nichita Stănescu neînţelesul a devenit atât de simplu încât s-a transformat într-un neînţeles mai mare.
Când lui Nichita îi este dor de Eminescu şi lui Eminescu îi este dor de Nichita.

Căci Nichita Stănescu l-a iubit pe Eminescu precum a iubit pământul, copacii şi cerul despre care acesta şi-a cântat poezia . „De Eminescu ţi se poate face dor şi foame. El este cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles. Este poetul care a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi. Prin Eminescu, tot ceea ce n-am avut ca tradiţie bimilenară a culturii, deodată ne pare a fi avut. El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să devenim ai LUI.”
Poporul român nu poate fi altfel decât binecuvântat, primind naşterea a doi poeţi atât de vii. În sufletul amândurora simţirea românească a fost atât de vibrantă şi de clarvăzătoare, încât poezia lor înflăcărează pe tineri şi mângâie pe bătrâni. În ce altă limbă mai frumoasă decât cea românească ne-ar fi putut ei da această înfiorare? Ei sunt destinul acestui popor. Asemeni teiului sfânt al lui Eminescu şi ierbii lui Nichita, seva lor vine din acest pământ străbun.
Nichita spunea „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii.”. Cuvintele sunt asemeni oaselor, dar spre deosebire de acestea, ele au un conţinut material foarte mic şi unul abstract foarte mare. Iată, aşadar, elixirul vieţii. Acest lucru l-a învăţat şi Ghilgameş când cu durere a strigat „A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei.”. Însă Eminescu este cel mai supravieţuitor dintre supravieţuitori, învingătorul: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”! – vers văzut de Nichita ca fiind cel mai vital pe care îl cunoaşte. Căci aceşti poeţi nu au murit.
Chipul marmoreu, acel „specific naţional de nobleţe fiziognomică” al lui Eminescu este continuat în destin de mâinile mari şi calde, de chipul lat şi blând cu reflexii albăstrui ale lui Nichita. Unul sprijinit de tei, altul întins pe iarbă, dar amândoi privind spre cer, căci de acolo le vine mirarea.
Ei scriu cu şi pentru sufletul omenesc, pentru ca noi cei care citim să ne cutremurăm şi să ne regăsim. Ei ajung acolo unde nimeni nu poate ajunge, pentru că nu ştie cum sau nu are timp. Poezia lor se pliază pe sufletul nostru, ca un înveliş cald şi dătător de viaţă. Poezia lor scote din noi poezia nostră.

„Eminescu este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şi că poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază.”

Dor de Eminescu
de Nichita Stănescu

O secundă-mi taie-ntr-una
braţul desfrunzit, în şapte
Inima îşi pierde luna
purtătoare-n ea de noapte

Şi mă las în voia lungă
despărţit de mine însumi,
dalta razelor să-mi spargă
globul minţii plin de plânsu-mi,

risipindu-mă, smulgându-mi
repetate trupuri, chipuri,
care le-au strivit în gându-mi
mişcător de reci nisipuri

doar să-mbrăţişez în palmă
lung, ecoul din oglindă,
vreo fragedă fantomă,
alta pururi, aburindă.

text publicat în revista "Veghea" la 15 ianuarie a.c. :)

scholé

2010-06-13T21:46:00.003+03:00

"În schimb, răgazul pare să conţină în el însuşi plăcerea, fericirea şi viaţa bucuroasă." (Aristotel)

Către mine

2010-06-12T19:57:00.004+03:00

Încearcă să uiţi lucruri, dar nu cum uită oamenii promisiuni făcute, ci cum îşi uită copacii frunzele căzute.

Nu mai întreba frunza de ce e frunză şi foamea de ce e foame, iar susului nu-i mai pune întrebări legate de direcţia sa.

Adu-ţi aminte că nu poţi fără să clipeşti; căci clipitul e răgazul fără de care sufletului i se dereglează glandele lacrimare.

Bineînţeles că are glande lacrimare.

Nu te mai uita în jos când eşti sus; nu-ţi mai face griji că o să cazi, pentru că oricum o să cazi. Muşcă din sus, simte-i gustul, mănâncă-l până ce din el nu va mai fi rămas decât o linie de orizont.

Nu uita că şi starea de ploaie şi starea de curcubeu şi starea de frunză, ca orice stări, se termină.

Zâmbeşte senin la cei care vor "da sau nu" şi bucură-te că tu ai înţeles că nu poţi trăi viaţa tăind-o în bucăţi.

Nu te mai supăra pe cei care uită de tine, poate eşti şi tu o frunză căzută. Fii o frunză căzută şi nu o promisiune!

Înţelege că a întreba „de ce?” este nu numai lipsit de sens, ci şi o bombă atomică asupra Hiroshimei sufletului tău.

Primeşte când oamenii te iubesc şi crede tot ce îţi spun.

Ascultă-l pe Nichita când îţi spune că a înţelege înseamnă a nu fi, - fiind.

Nu uita că nu aici e locul unde să nesocoteşti acestea.

finit coronat opus

2010-06-10T20:56:00.013+03:00

Astăzi am terminat liceul. De tot!
Am primit răsplata.
Mă bucur şi o să-mi fie dor.

Poezia care apare pe prima pagină din albumul meu şi, apoi, ultimele poze făcute la şcoală:

Ridicare de cuvinte
de Nichita Stănescu

Astfel, ca pielea
de pe o oaie tunsă, se ridică ziua.

Greu este să jupuieşti o piatră de sinele său.
Greu este să-l jupuieşti pe grec de amintiri.

Dar ce să vorbim noi, acestea!
La urma urmelor
şi lumina are piele,
şi lumina poate fi jupuită...
Deci
şi lumina este vinovată că este.

Vine aer curat
odată cu mileniul.
Noi suntem frumoşi;
de ce n-am fi frumoşi?

Ne mâncăm unii pe alţii
numai din foame
din adoraţie
din structură
din amor.
N-are importanţă.
Noi suntem ceea ce suntem,
adică frumoşi.

Port în inima mea sângele
mereu nemişcat.
Port în ochiul meu lacrima
mereu sărată.

Port îngerul în mijlocul cerului.

Nord

2010-06-06T15:37:00.001+03:00

Domnilor, dacă nu avem răbdare cu misterul, mă tem că ne vom mulţumi întotdeauna cu prea puţin.

se cam termină şi asta

2010-06-04T14:19:00.002+03:00

Vai nu credeam că voi ajunge aici şi nu credeam că va fi aşa. Îmi vine să plâng că plouă, îmi vine să plâng că e soare, îmi vine să plâng când zâmbeşte cineva, îmi vine să plâng când aud sunetul lanţului de la bicicletă. De drag. Îmi vine să iau totul în braţe ca să nu mai treacă.

Până acum mă gândeam la sfârşitul de liceu ca la o scăpare, o uşurare, poarta spre viaţa minuantă şi extraordinară care mă aşteaptă. Dar nu mai e aşa. Când mă gândesc că se termină, mă îngrozesc. Cum m-am îngrozit în generală când au început primele fete să poarte sutien. Sau când am spus discursul în clasa a opta. Sau când nu ştiam să înot şi nu mai atingeam fundul apei cu picioarele.

Poate toată atmosfera asta de completat albume, profesori binevoitori, socializări neaşteptate prin clasă, vremea frumoasă, poate toate contribuie la starea asta lacrimogenă. Dar aşa aş vrea să nu se termine. Şi acum ce? Acum ce va fi cu mine? Nu-mi trebuie nicio viaţă extraordinară, era bună asta!

Am trăit în liceu clipe atât de frumoase. Aş spune chiar că a fost exagerat de filmic şi de frumos liceul pe care l-am trăit. Da, exagerat. Aş fi fost mulţumită şi dacă ar fi fost pe jumătate.

Am găsit în liceu Oameni. Am întâlnit profesori care m-au fascinat, m-au inspirat, m-au ajutat să găsesc direcţia spre care să tind. Oameni la care acum mă gândesc cu atât drag că simt că-mi explodează pieptul. Profesori care, în timpul orei, spuneau ceva că îmi dădeau lacrimile de îmi venea să mă ridic să mă duc la ei şi să-i iau în braţe. Oameni care şi-au sacrificat din timp ca să VORBEASCĂ cu mine. Să mă sfătuiască. Să se gândească la mine dezinteresat. Oameni cărora când mă plimb prin librărie îmi vine să le cumpăr zece mii de cărţi. Oameni pe care îi citez. Oameni de la care cer ajutor. Da, încă mai există Oameni. Mulţumesc lui Dumnezeu. Un profesor care îi inspiră elevi face mai mult decât toată ştiinţa lumii. Avem atâta nevoie de ei.

Am găsit în liceu iubirea adolescenţei mele. El vorbeşte acum despre mine ca despre una dintre iubitele lui de altădată, dar pentru mine el a fost ceea ce se numeşte să fii atât de fericit încât să nu-ţi mai trebuiască nimic. Sincer, credeam că asta nu este decât o născocire a scriitorilor. Dar nu, pe cuvântul meu că există. Să simţi pentru prima oară cum e să te înfiori numai la auzul vocii. Să-ţi placă totul la el. Să te plimbi pe scările liceului agăţată de el şi să nu mai vezi nimic în jur. Să zâmbească profesorii când te văd cu el. Ce frumoşi suntem. Am jucat pe scenă, şi mai ştii atunci la Euroart când au venit toţi ăia de la info peste noi în culise să ne felicite! Drumurile noastre lungi cu trenul, sau cu fiu-ul când eu filmam momente cruciale, sau când ne-am întors de la Sibiu şi am urlat tot drumul pe melodiile de la vama veche. Sfârşitul şcolii de anul trecut când stăteam pe cutia aia de lemn în fiecare pauză. Dimineţile când trebuia mereu să trag de tine să te trezeşti. Ah sau când mergeam împreună la şcoală! Sau când întârziam astă-vară la Rinda şi tu conduceai atât de repede că era să murim de câteva ori! Când cântam hey jude şi ne-am plimbat prin Şchei. Când am făcut castelul în Deltă.

O să îmi fie un dor sinistru. Dar cum privesc acum în urmă totul mi se arată aşa rotund. Complet. Împlinit. Perfect. No păi şi dacă e să trăiesc de acuma numai în chinuri şi suferinţi, pot spune că am trăit şi fericirea. E mare lucru, nu?

să-l ascultăm pe escudero

2010-06-02T13:12:00.003+03:00

Don Quijote: Dios lo remedie; que todo este mundo es máquina y trazas contrarias unas de otras. Yo no puedo más.
Sancho: No se muera vuestra merced, señor mío, sino tome mi consejo y viva muchos años porque la mayor locura que puede hacer un hombre en esta vida es dejarse morir sin más ni más.

Friguri

2010-05-31T22:53:00.006+03:00

Astăzi mi-au venit în minte friguri din viaţa mea.

Era scurt-metrajul ăla cu Einstein copil care spunea că la fel cum răul e absenţa lui Dumnezeu, frigul e lipsa căldurii, adică nu există în sine.

Însă îţi poate fi frig când e frig afară, dar îţi poate fi frig şi când e cald. Eu am mâinile reci câteodată vara. Îţi poate fi frig când ai febră şi de fapt eşti fierbinte. Îţi poate fi frig când ai aflat o veste foarte proastă, la fel cum îţi poate fi frig înainte de un examen. Şi nu contează cât de cald e în jur.

Frigul despre care eu vorbesc este un sentiment, e chiar un sentiment real, concret, nu e senzaţie, e sentiment. Pentru mine e sentiment. Când e să simţi frig, îl simţi oricât de cald ar fi. E mai sentiment decât semntimentele veterane, consacrate, atât de abstracte că trebuie să faci o mie de introspecţii ca să îţi dai seama că nu ştii dacă ai simţit într-adevăr sau ţi s-a părut doar.

Mi-a fost foarte frig de câteva ori în viaţă. Şi e ciudat că mi-a fost atât de frig încât n-aş putea să uit vreodată. Eu uit lucruri. Majoritatea lucrurilor care mi se întâmplă eu le uit, dar frigurile mari nu le uit.

N-am avut niciodată febră foarte mare. Dar se spune că atunci când ai malarie, sau alte boli care îţi ridică temperatura corpului foarte mult, ai frisoane şi începi să delirezi, nu mai eşti conştient. Când suferi de friguri te desprinzi de realitate. Dar mi-a fost şi mie foarte, foarte frig. Nu a zis nimeni că aş fi delirat, dar poate că ce am trăit atunci nu a fost în realitate. Sau poate numai ce am trăit atunci a fost în realitate.

Eram mică şi ne plimbam deja de mult timp. Era o iarnă aşa geroasă, nici nu ningea, şi bruma aia de zăpadă ce era se înţepenise de tot. Am ajuns pe un teren de sport şi tu mi-ai spus hai să plecăm că sunt nişte băieţi mari acolo şi poate se iau de noi. Eu eram mai mică decât tine dar în sinea mea mă gândeam, Doamne ce fricos şi ăsta şi ţi-am zis hai că nu ne fac nimic. Până la urmă ne-au fugărit ăia, până am ajuns la mama şi eu aveam degetele de la picioare vinete de şi-a făcut mama cruci şi m-a dus la doctor. Mi-a fost foarte frig atunci.

Apoi eram în clasa a 8-a şi eram la meditaţii la mate cu domnul Raţiu; domnul Ion Raţiu, dar nu ăla de la istorie. Era un prof de mate bătrân şi ursuz care vorbea foarte stâlcit ardeleneşte şi, ciudat, avea aceleaşi poante ca proful de mate de acum, de genul închide paranteza că-i curent şi nu-mi mai vine alta în minte, de unde am ajuns eu la concluzia că profii de mate ardeleni au un cod anume de conduită care include şi aceste poante, în fine, eram acolo pe scaunul ăla pe care stăteam de fiecare dată şi-mi dăduse exerciţiile delimitate toate de câte o linie dreaptă cu o steluţă în mijloc. Îmi era atât de frig că îmi venea să urlu şi Raţiu era cu şubele pe el şi eu dârdâiam. Îmi curgea nasul în neştire şi nu aveam decât o amărâtă de mânecă şi îmi era ruşine să-i cer un şerveţel. Şi acuma îmi e ruşine. Doamne, ce frig mi-a fost.

Altădată, eram la capătul lui 6 şi stăteam pe o bancă, eram după nopţi nedormite şi chinuite şi stăteam şi te aşteptam pe banca aia idioată. Îţi dădusem mesaj că te aştept abia după ce ajunsesem acolo ca să fiu sigură că chinuiala îmi va fi mai mare, de parcă aveai să apreciezi sau ceva. Era atât de frig că aveam nişte cizme foarte groase şi, chiar şi aşa, nu mai îmi simţeam picioarele. La un moment dat am aţipit, acolo aşa, în frigul ăla, era aşa întuneric şi frig şi ţineam cărţuliile alea groase, şi nu mai veneai şi se perindau atâtea feţe fără rost prin faţa mea şi tu nu mai apăreai. Frigul ăla de atunci m-a ţinut ceva.

Altădată, era atât de frig şi tu erai atât de îngheţat în teneşii ăia ai tăi, iar mie îmi îngheţase părul ud de puteai să înţepi baloane cu el. Ţi-era frig că mergeai aşa de repede că eu mereu rămâneam în urmă şi trebuia să mă ţin după tine, dar a fost frumos pentru că atunci când am căzut te-ai întors şi m-ai ridicat. Râdeam de îngheţaţi ce eram şi mergeam fără bilet de parcă lumea era a noastră şi nu ne păsa dacă s-a oprit toată să se uite la noi ca la un spctacol, sau şi-a întors spatele uitând de noi. Atunci parcă n-a fost aşa de frig.

Poate că viaţa mea nu se măsoară în ani, ci în friguri.

Să-i iubim pe visători!

2010-05-21T20:12:00.004+03:00

Nichita Stănescu: "Să-i iubim pe visători!"

"Privit din afară, "spectacolul" era, poate, naiv, şi, într-un fel, meritam să fim luaţi peste picior de cei care-i dispreţuiesc pe visători. Căci istoria nu e făcută de idealişti. Pe deasupra, simplificam, ca nişte copii, tragedia trăită de România în ultima jumătate de veac. Ne închipuiam, cu o imensă naivitate, că această tragedie se putea încheia, miraculos, într-o noapte. Asta nu mă împiedică să-mi fie aproape milă de cei care şi-au bătut joc de "Piaţa Universităţii". Au pierdut o ocazie, cu care nu ştiu dacă se vor mai întâlni vreodată, de a visa cu ochii deschişi. Era ceva formidabil, Andrei, în acele nopţi, te rog să mă crezi. Plutea în ele o adevărată vrajă. Să vezi mii de oameni îngenuncheaţi pe caldarâm şi spunând cu voce tare "Tatăl nostru", între baricade, sub cerul înstelat, în timp ce, dincolo de mulţimea care se ruga, poliţia privea nedumerită, de piatră să fi fost şi tot te trecea un fior. Cum să nu-mi fie milă de realismul meschin al celor care ne-au luat în derâdere? Într-o lume terorizată şi mediocrizată, sufleteşte, de mitul "reuşitei" (cariere, succes etc.), noi ne-am permis să participăm la mitul unui eşec. A fost marea noastră sfidare. Ne încurajam unii pe alţii să visăm, să aşteptăm, cu o credinţă care sfida orice calcul, şi nu mă va convinge nimeni că şa ceva valorează puţin. Fervoarea inutilă cu care se cânta acolo "vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni" e una din dovezile cele mai frumoase că, după revoluţie, au fost mulţi romantici în Bucureşti. Socotelile celor care ne-au persiflat au ieşit, de altfel, pe dos, fiindcă evenimentele au confirmat întru totul destinul lui Don Quijote. Hulită, batjocorită, "Piaţa Universităţii" a devenit, spre disperarea detractorilor săi, o legendă. Acum se circulă acolo. Poliţia stă la pândă. Cum apare pericolul blocării circulaţiei, intervine şi îi împrăştie pe "agitatori". Numai că asupra miturilor poliţia n-are niciun control."
(Octavian Paler - "Don Quijote în Est")

Încercând să îmi dau seama ce se întâmplă astăzi cu lumea, cu lumea mea, mică, încercând să îmi explic ce se întâmplă cu colegii mei de clasă, cu oamenii pe care îi văd în nu prea lungile mele drumuri prin oraş, cu ce mai văd pe la televizor (din în ce în ce mai rar, ce-i drept), mi-am dat seama că este de-a dreptul profetic ceea ce spune Paler în cartea sa, şi anume că fenomenul "Piaţa Universităţii" este şi va fi unul singular. Da, nu mai avem ocazia să ne adunăm cinşpe mii de oameni să visăm împreună cu ochii deschişi. Probabil e unul dintre lucrurile asemeni celor care ţi se întâmplă doar o dată în viaţă - doar o dată în istorie.
Este trist, dar nu alarmant. Ceea ce este însă într-adevăr alarmant este că "Piaţa Universităţii" nu mai există nici măcar la nivel individual. Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni? Care oameni? Astăzi, dacă s-ar repeta istoria, dacă ar avea loc revoluţia, dacă un alt Ceauşescu ar fi împuşcat, în Piaţa Universităţii de după ar bate vântul. Nu mai avem romantici. Nu mai e timp, nu mai e energie, cine-şi permite să viseze?
Noi ăştia născuţi după Revoluţie (nici nu ştiu dacă să scriu cu majusculă sau nu, dar scriu pentru că au murit nevinovaţi), ne-am născut gata bătrâni. Obsesia utilităţii a înlocuit poveştile cu prinţi care-şi dau vieţile pentru iubitele lor şi ne-a decolorat adolescenţa. Adolescenţa spălăcită pe care o trăim, cu consolarea imitării filmelor americane ne-a îmbătrânit, dar nu întru înţelepciune, ci întru infirmitate. Visăm cu râsete vulgare la cariere prin străinătăţuri, la comfort şi la "cel mai...", "primul...", "de top", şi ne uităm la televizor fără să fi pus mâna pe o carte şi emitem cu nonşalanţă adevăruri absolute, precum "România îşi are conducătorii pe care-i merită!". De când hotărâm noi cine şi ce merită? Eu zic să punem mâna să citim, să citim, să citim! Să citim ce orori a îndurat poporul român, să vedem ce a însemnat titlul băşcălios de "Golden Age" de pe o carte scumpă şi dichisită pe care am văzut-o într-o librărie, în care copiii post-comunismului sunt încântaţi cu frumoasele constume de pioneri şi bancnotele pline de personalitate de pe vremea "înainte era mai bine". Eu zic să citim şi să vedem ce înseamnă să ni se înfioare carnea pe noi, căci, mi se pare, carnea ni se cam fleşcăieşte pe oase.
Şi mai zic şi să visăm! Acelaşi Paler zice că soarta idealiştilor este să fie prostiţi! Ei şi? Mai bine prostit şi liber, decât şmecher şi încătuşat, gol. Este datoria noastră să supravieţuim, dar nu este oare aceeaşi şi datoria şobolanului din beci? A supravieţui întru pervertire, este mai rău decât a te sinucide.
Da, naiv şi patetic. Asta şi vreau! Am optsprezece ani şi sângele îmi clocoteşte în vine şi nu am de gând să sacrific atâta energie nici pentru a ieşi de acum la pensie, nici pentru a deveni "ca lumea", nici pentru a îngroşa rândurile ignoranţilor şi pervertiţilor! Avem timp să fim pragmatici mai încolo, acuma hai să fim visători!

Tatăl nostru care eşti în ceruri,

sfinţească-se numele Tău,

vie împărăţia Ta,

facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe Pământ.

Pâinea noastră cea de toate zilele,

dă-ne-o nouă astăzi

şi ne iartă nouă greşelile noastre

precum iertăm şi noi greşiţilor noştri

şi nu ne duce pe noi în ispită

ci ne izbăveşte de cel rău.

Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea,

acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

Animalul în habitatul său natural

2010-05-17T21:24:00.005+03:00

Renunţarea la virtualitate poate fi adesea anevoioasă mai ales seara, când ţi-e prea lene şi să te deplasezi dintr-o cameră în alta şi e aşa o plictiseală... Dacă tot nu mai intru pe messenger, facebook and co. şi nu mai scriu patetisme pe aici, mi s-a deschis un apetit nebun de.. "a mă transmite" altfel decât prin cuvinte. ce manie şi asta de a te transmite. Aşa că pun o poză cu centrul de greutate(funcţionează doar în formaţia de mai jos) al apartamentului în care încă locuiesc, să-i dau blogului meu un iz balzacian aşa. Dacă tot îl renovez mă gândeam că aş putea pur şi simplu să-l transform în agendă, doar că cu funcţie a posteriori, să mai povestesc ce-am mai mâncat, ce-am mai făcut şi văzut pe la şcoală, prin autobuz, pe la meditaţii... Până atunci, o poezie de Nichita, bonus.

Ce este viaţa? Când începe şi încotro se îndreaptă?

În toate părţile deodată, zise
cel fără părţi.
Într-o singură parte, zise
Partea.

Ce este?
Cum, ce este?
Este, pur şi simplu.
Adică E, adică S, adică T, adică E.

Primul E mai vechi decât ultimul.
Atât.

Niebla

2010-05-16T17:06:00.008+03:00

Ceaţă

Sufletul: cap, inimă, stomac
don Miguel de Unamuno şi personajul său Augusto Pérez
sau Iţele visului

Primăvara

2010-05-15T18:40:00.003+03:00

Doar trec pe aici, căci nu vreau să mai apelez la serviciile virtualităţii un timp. Trec pentru a arăta recunoştinţă lucrurilor frumoase pe care le trăiesc.
Aşadar, mulţumesc cărţilor, mulţumesc lui Wagner şi lui Vivaldi, mulţumesc canapelei care se mulează mereu pe fizionomia mea dornică de lectură, mulţumesc autobuzelor în care se află locuri singure, mulţumesc străzilor care-mi primesc plimbările, mulţumesc scrisului pe care vreau să-l păstrez doar pentru mine câtva timp, mulţumesc librăriilor mari şi frumoase, mulţumesc minţii mele care refuză cu-ndârjire să-mi reţină cnp-ul, mulţumesc fiinţei mele care în sfârşit îmi ajunge, mulţumesc că încă mai există pieţe aglomerate, mulţumesc băncilor din parcuri, da, mulţumesc lucruilor acestora care, spre deosebire de oameni, mă fac frumoasă.

(...)

2010-05-09T12:45:00.003+03:00

"- Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire.
- Mai naşte-mă o dată!
- Prima viaţă nu prea mi-a ieşit cu ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară...
- Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară.
- Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.

...

- Băiete, descurcă-te şi tu cum poţi.
- Şi măcar pe maică-ta n-o mai necăji cu veşti aşa de proaste.
- Las-o să creadă că feciorul ei e bine sănătos. Şi nu se teme de singurătate"
("Iona" - Marin Sorescu)

ieri din mâine

2010-05-05T11:33:00.003+03:00

Şi dacă mâine
am uita c-a fost ieri şi azi
şi alaltăieri,
şi ca nou născuţii nenăscuţi din nou
am umbla de-a buşilea pe pardoseală,
ne-am înţepa în ace de ceasornic din timpuri viitoare
şi genunchii ne vor curge sânge nou...
Am uita,
şi am crede că uitând
vom putea suge laptele propriului nostru sân
şi ne vom tăia moţul vechi
crezând că e cel nou.

Dar Ieri şi Azi şi Alaltăieri vor veni
cu pasul lor ştiut dintotdeauna
şi ne vor striga cu gurile lor închise:
"Vai vouă care credeţi că vă mai puteţi ieşi din pântec."

Cel mai bătrân

2010-05-05T09:17:00.016+03:00

"Noi am fost primii, oamenii aceştia din prezent.
Noi suntem cei mai vechi,
noi suntem primii, oamenii aceştia din prezent
şi singurateci.

Peştii şi păsările, iarba, arborii
au decăzut din noi, din noi
şi umbra pe care o lasă arborii
când sunt.

Noi suntem cei mai vechi
iar tot ce este
e-o cădere din vechimea celor vechi,
e un semnal.

Noi am îmbogăţit vederea şi auzul,
mirosul, pipăitul
şi gustul, ah, dar mai ales auzul
acestei decăderi."
N.S.

Cu bine!

2010-04-30T09:56:00.001+03:00

"O pasăre îndrăgostită de aer este mai moartă decât o pasăre îndrăgostită de o râmă. Şi cu mult mai săracă."
N.S.

Icnet

2010-04-28T16:29:00.002+03:00

Astăzi mi-am spălat rufele sufletului meu.
Astăzi mi-am înmuiat zdrenţele fiinţei mele.
Le-am pus într-un cazan cu apă zvârcolită şi le-am amestecat cu un cleşte de lemn ca pe nişte scutece murdare.
Am de gând să folosesc din nou pânza rărită de atâta spălătură.

Sper să nu se rupă.

Mâini

2010-04-24T22:03:00.004+03:00

Se uita foarte des la mâinile ei şi, deşi nu erau chiar pe gustu-i, recunoştea că au un oarecare farmec, o personalitate aparte care le făcea să iasă din rândul mâinilor banale. Mai demult îşi dorea să aibă unghii perfecte pe care să le dea cu ojă, dar acum se consola cu gândul că manichiurile sofisticate sunt doar superficialităţi mărunte.

Mâinile erau foarte importante. De ceva vreme constatase că înainte chiar de a se uita la părul, nasul sau hainele cuiva, se uita la mâini. La nas nu se uita chiar deloc - nu-şi aducea aminte niciun nas pe care să-l fi studiat. Privea mai ales mâinile bărbaţilor din jurul ei şi îi judeca după acestea. Îşi construise un fel de superstiţie cum că mâinile ar fi o reflexie a unei părţi destul de importante din personalitatea oamenilor. Nu ar fi putut spune exact care parte, dar era cu siguranţă o parte importantă. Se simţea uneva între un Gall al frenologiei şi un bioenergetician. Vederea diferitelor mâini îi provoca mai degrabă reacţii biologice decât raţionale; unele îi repugnau, altele o atrăgeau, departe însă de a găsi explicaţii ştiinţifice.
Nu reţinea niciodată numele celui cu care făcea cunoştinţă, însă atingerea mâinilor o marca întotdeauna şi putea spune aproape despre fiecare persoană pe care o cunoştea cum au dat mâna prima oară.
Când era mică găsise o imagine cu o mână care desena şi era desenată în acelaşi timp de o altă mână; de fapt, două mâini care se desenau reciproc. De atunci o urmărise gândul că mâinile sunt singurele lucruri din care avem două, şi pot acţiona una asupra celeilalte concomitent, identic şi constructiv. De exemplu, îţi poţi curăţa negrul de sub unghie de la o mână cu cealaltă mână, apoi să faci acelaşi lucru invers, şi până la urmă să rămâi cu unghiile curate.
Mâinile erau o invenţie grozavă. Singurul lucru pentru care i se părea că mâinile sunt insuficiente era pianul. Însă pentru activităţile vitale, mâinile erau perfecte.
Era mereu tulburată când cineva o lua de mână şi găsea în intimitatea acestui gest cea mai răscolitoare profunzime. Totul se reducea la împreunarea mâinilor, la acel centru de gravitaţie în care găsea toată siguranţa şi comfortul din lume. Era un fel de pact tainic şi iubea acel sentiment de complicitate caldă. Găsea drept profanare împreunarea mâinilor cu degetele răsfirate printre degetele celuilalt. Nu exista decât un singur fel de a te ţine de mână.
Visa mereu că într-o zi când va merge grăbită spre casă sau când va sta rezemată de una din barele galbene din autobuz sau când va privi cu părul înfundat în nisip cerul de deasupra mării, fără niciun cuvânt, fără nicio privire o mână îi va atinge mâna şi i-o va strânge exact aşa cum îi place ei. Visa la oamenii care sunt la un concert sau care se uită la artificii sau care fac grevă şi se iau deodată de mână fără a se uita unii la alţii, fără a spune nimic, căci nu este nevoie nici de priviri, nici de cuvinte, este nevoie doar de mâini...

Ultima redută

2010-04-20T22:12:00.002+03:00

E ca şi cum ai fi gol în faţa tuturor, cu toate defectele, spaimele, complexele, dezamăgirile, visurile tale, iubirile tale, speranţele tale. În faţa tuturor. Ăsta eşti. Asta sunt. Asta sunt eu. Atât. Cât mă vedeţi. Astea sunt defectele, spaimele, complexele, frustrările, dezamăgirile, visurile, iubirile şi speranţele mele. Astea sunt. Aici în faţa voastră pot să-mi iau în mână goliciunea şi s-o frământ între degete. Pot să fac ce vreau cu propria-mi goliciune. Pot să vă împung minţile cu goliciunea mea plină de defecte, de complexe, de visuri şi de iubiri. Şi voi vă lăsaţi împunşi. Aici eu vă arăt ce sunt, ce sunt, fără să trebuiască să corespund vreunei norme, pretenţii sau standard. Eu nu vă văd, dar ştiu că mă vedeţi şi ştiu că vedeţi totul, dar nu contează. Da, vă arăt totul, asta sunt.

Gata cu teatrul de liceu. Iubesc!

Defecţiuni

2010-04-18T20:59:00.001+03:00

Am crezut de-atâtea ori lucruri pe care nu le-aş mai crede şi de-atâtea ori nu am crezut că voi mai crede lucruri pe care le-am crezut. De atâtea ori m-am împiedicat de aceeaşi scară, m-am ars cu acelaşi ibric, am visat acelaşi vis de neîmplinit, şi de atâtea ori scara, ibricul şi visul m-au ameţit, m-au păcălit, ca apoi să râdă de mine ca o gloată de moşi blazaţi şi pervertiţi din fotoliile lor soioase de-un verde spălăcit. Ah ibricule, ibricule, la ce mă tot laşi să mă ard de tine? Aş vrea ca totul, până şi visul ăla visat şi răsvisat, să aibă bunul simţ de a retrage, de a se opri, de a nu-mi mai ieşi în cale. Decât cu scară, ibric şi vis defecte – mai bine lipsă!

Pe o asemenea ploaie...

2010-04-14T15:44:00.002+03:00

Străinul

2010-04-14T07:10:00.005+03:00

Întuneric.
Lumină.
Întuneric. Lumină. Concentrat. Dizolvat. Condensat. Dilatat. Punct cuibărit. Cădere liberă, revărsare.
În întuneric se aude mereu aceeaşi voce. Nici prea tare, nici prea încet, nici articulată, nici bolborosită, fără timbru, fără tonalitate. Sunet produs nu din vibraţie, ci din invibraţie, din nemişcarea nemişcării, din tăcutul tăcerii.
Vocea nu dispare nici în lumină, dar se diluează, ca şi cum lumina ar pătrunde prin structura sa poroasă îndepărtând particulele unele de altele.
Este insesizabil momentul declanşării luminii sau a întunericului. Nu se simte declicul de plastic al întrerupătorului, butonul veiozei e perfect amortizat. Suprafeţele acealea umede şi lucioase nu simt. Dacă n-ar aluneca, ţi-ai putea ciupi globii ochilor fără să te simţi ciupit.
Lumina este împunsă de forme înceţoşate de gene sau piele prost focalizate şi îngrămădită toată într-o pâlnie invizibilă. Bucăţi de mâini, picioare, păr sau piept sunt văzute mereu şi mereu din acelaşi şi acelaşi unghi. Acelaşi unghi superior, de sus în jos, dar neputincios şi contorsionat.
Dar chipul. Chipul. Punct pe diametrul cercului, capăt de semidreaptă, sfârşit şi început, identic şi atât de străin.
Cel mai străin obiect al lumii de atins cu mâna mi-este chipul meu. Pot să-i simt fiecare cută, fiecare greşeală, fiecare colţ, fiecare curbă, dar nu pot să-l văd niciodată aşa cum este. Trebuie să mă mulţumesc a mă privi în ochi doar invers, doar într-o reflexie răsturnată. Chiar şi aşa, acum, aici, în faţa foii albe, oricât de mult m-aş gândi, nu pot cu vocea minţii să-l văd, nu ştiu cum arată, este un chip străin pe care-l văd doar uneori când trec prin faţa oglinzii. Atât.
Copil fiind, uitam mereu cum arată faţa pe care o vedeam dimineaţa când mă spălam pe dinţi, şi eram atât de curioasă încât îi invidiam pe ceilalţi care puteau să mă privească ori de câte ori aveau chef, ajungând chiar să-mi ţină minte trăsăturile.
Atunci mi-ar fi plăcut să mă pot privi în ochi, să mă privesc cu atenţie, cu clipiri mari şi mirate.
Acum însă, îmi place să-mi fie chipul străin. Altminteri nu aş putea trăi mirarea privirii atâtor alte chipuri, atâtor alte lucruri. Stai departe, chipule, nu vreau să te cunosc.

La vie en rose

2010-04-12T14:40:00.007+03:00

Încă o dată a trebuit să mă conving că eu sunt mult prea fraieră pentru lumea asta. Sunt total pe lângă.
Nu credeam că am s-o spun, şi în niciun caz atât de repede, dar da, ţara asta are unele probleme foarte grave, şi încă în cele mai adânci şi detaliate componente ale mecanismelor metanlităţii. Nu, ăsta nu e locul pentru răgaz, pentru omenie, respect, bun simţ, nu Nichita, dragule, ce să-i mai iubim pe visători, hai să-i plângem pe visători căci locul lor nu e aici, nu e acum, nu e loc de visuri. Nu e loc deloc...
Zicem că lu Băse nu-i place că şcoala românească dă doar filosofi în loc de tinichigii, dar hai să vedem ce atitudine are un profesor al şcolii româneşti. Iată un mic exemplu:
Să ne imaginăm că la un liceu, un elev, un elev să-i zicem bun, pentru că a cam purtat în toţi anii numele liceului pe la olimpiade naţionale, se califică în clasa a 12-a la două olimpiade, una - cea tradiţională, cea spre care a fost îndrumat mereu, şi cealaltă, o materie mai obscură - filosofie. Bun, elevul, deşi avertizat şi prevenit în repetate rânduri să nu facă prostia de a rupe tradiţia, şi, de altfel, el însuşi conştient că reuşita ar veni mai degrabă de acolo, căci filosofia nu-i materie de învăţat în două luni(nici de citit în jumate de an şcolar), se duce, ca un nebun/egoist/nerecunoscător/tupeist chiar la obscura şi dubioasa materie filosofie. Cu două zile înainte de a pleca, are onoarea de a fi sunat de însăşi inspectoarea de la cealaltă materie pentru a auzi cum sună un urlet inspectoral şi de a se simţi extrem de prost că a avut tupeul de a se califica la două în condiţiile în care se poate deplasa doar la una. I-a trecut repde, căci avea mult de învăţat şi n-avea timp de asta. Dar la olimpiadă dezastrul se produce şi elevul nu primeşte nicio distincţie, deşi nota nu-i tomcai proastă, dar n-are de adus nicio hârtie acasă să înfunde guri cu ea. Bun. Acasă, doamna X. îşi revarsă peste elev satisfacţia adeveririi tuturor avertismentelor sale şi prea-iubitul "ţi-am zis eu". Elevul, umil şi condescendent în faţa persoanelor adulte, încercă totuşi să îşi păstreze demnitatea şi să nu se lase terfelit şi spune calm "Doamna profesoară, dar de ce să avem mentalitatea asta utilitaristă? De ce să mergem unde-i mai uşor? Mergem la ce e mai greu că ăsta-i farmecul." Răspunsul primit este unul izbitor "Da, dar vezi tu, mentalitatea asta utilitaristă mă finanţează pe mine."
...
Să nu-i vină acum elevului să se ducă învâtindu-se unde-o vedea cu ochii, cât mai departe, cât mai oriunde?

Din partea mea, nu pot să vă doresc decât finanţări cât mai multe şi să vă fie ruşine!

Criza democraţiei

2010-04-05T18:48:00.003+03:00

Criza democraţiei

“Deseori uităm că democraţia este o posibilitate,
nu o realitate.”
(Alexandru Dragomir – “Seminţe”)

Teoria gardurilor

„Primul om care, împrejmuind un teren, a avut curajul să spună „Acesta este al meu!” şi a găsit oameni destul de proşti care să-l creadă, este adevăratul întemeietor al societăţii civile.” Această definiţie dată de Jean Jacques Rousseau este, pe cât de simplă, pe atât de sugestivă. Indiferent că vorbim despre omul natural terorizat al lui Hobbes, de cel fericit al lui Rousseau, sau de omul nici terorizat, nici fericit al lui Locke, acesta sfârşeşte în aceeaşi situaţie: reunit cu alţi oameni într-o societate civilă printr-un contract social, chinuindu-se să găsească o formă de supravieţuire în care să-şi păzească cât mai bine gardul care împrejmuieşte ce e al lui şi în care să se obişnuiască cu vecinătatea incomodă a gardurilor celorlalţi.

Până la urmă, la aceasta se reduce orice formă de orgranizare civilă: teoria gardurilor; fie ele mai scunde sau mai înalte, mai largi sau mai restrânse, mai găurite sau mai solide. Garduri peste tot. Sau lanţuri, în variantă rousseauriană. Sau multe alte variante.

După multe încercări şi eşuări de-a lungul veacurilor, oamenirea a concluzionat că gardurilor le stă cel mai bine în ceea ce se numeşte democraţie. Însă imaginea utopică a societăţii plutinde pe glasul suav al voinţei poporului, a fost brusc împroşcată cu noroiul realităţii, care se postează tot mai ameninţător şi de neînduplecat în faţa noastră.

Introducere

Auzim astăzi vorbindu-se tot mai des de criza democraţiei, în speţă a democraţiei liberale. Dar a spune că sistemul politic, administrativ şi social în care trăim este în criză, este la o distanţă foarte mică de a spune că însăşi viaţa noastră în societate este în criză. Şi de fapt, omul contemporan cu aceasta se confruntă: o criză a umanităţii. Aceasta ar fi o primă cauză, dar şi terenul de desfăşurare a ceea ce constituie obiectul acestui eseu.

Însă, ţinând seama de multele critici aduse la adresa doctrinelor liberale, precum şi de multitudinea de variante de liberalism care au apărut de-a lungul timpului, consider că este perfect legitim să ne întrebăm dacă nu cumva chiar conceptul de democraţie este problematic şi susceptibil să fie obiectul îndoielii, dacă nu cumva în natura intrisecă a democraţiei se găseşte predestinarea la criză.

Dar, chiar dacă în urma acestei cercetări a naturii conceptului de democraţie ajungem la concluzia că este un concept sănătos, perfect realizabil şi practicabil, există alte motive concrete pentru care putem crede că acestui sistem de guvernare îi este pusă la încercare funcţionalitatea. Concepţia iniţială a voinţei poporului, care conduce prin reprezentaţi aleşi prin vot universal, reprezentanţi care nu pot decât urmări interesul poporului întrucât puterea lor este restricţionată de supremaţia legii, a fost deformată, degenerată din cauza corupţiei din clasele politice, a electoralizării şi comercializării actului politic. Aproape că nu se mai poate vorbi de o supremaţie a legii, ci de o supremaţie a politcii.

În fine, contextul socio-cultural pentru care democraţia a fost proiectată să funcţioneze, riscă să se schimbe radical. Mecanismele unei democraţii dezvoltate în mediul naţional, trebuie acum să se adapteze la contextul globalizării.

Criza umanităţii

Omul a pierdut orice legătură cu el însuşi, prin el însuşi. Alexandru Dragomir se întreabă „De ce ne-a făcut Dumnezeu? Pentru a stăpâni natura? Dar omul modern nu mai are nicio legătură cu natura...”. Omul a devenit străin într-o lume care nu îi mai aparţine, cu care nu se mai identifică. Dispariţia oricărei legăuri animiste şi sclavia tehnologiei au aruncat omul într-un vertiginos proces de dezumanizare.
Invenţiile tehnologice, robotizarea mediului în care trăim sunt fetişizate sub cupola eficienţei, vitezei şi comodităţii. Totul se desfăşoară cu rapiditate, de la deplasare până la mâncare, de la ohihnă până la iubire. Nu este timp. Toate acestea primesc numele pompos de „progres”, în timp ce, de fapt, este vorba despre o involuţie, despre fenomenul pe care antropologul american Colin Turnbull îl face răspunzător pentru transformarea lumii în care trăim într-o lume insipidă, „în care nu există urâţenie pentru că nu există frumuseţe, în care nu există ură pentru că nu există iubire”.

Însă paradoxul contemporaneităţii este că, deşi trăim în „epoca numeralului” după cum scrie Constantin Noica, în care omul este dezindividualizat, aşezat frumos în locul său de punct pe un grafic în spiritul maniei moderne a controlului şi ordinii, dezgolit de caracteristicile sale autentice sub imperiul aşa-zisei toleranţe globalizatoare, standardizat în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, cultura, atitudinile etc. , omul este mai străin ca niciodată de ceilalţi oameni, este complet alienat, cultivând un individualism şi un egocentrism de nestăvilit. Poate că singura cale de evadare a acestui om înstrăinat, aflat în imposibilitatea de a se afirma ca individual, este tocmai urmarea sfatului lui Levinas de a evada către celălalt, către detaliile vieţii celuilalt.

În aceste condiţii, cum să nu existe o criză ecologică, când oamenii au devenit consumatori şi exploatatori iraţionali ai resurselor acestei planete, cum să nu existe o criză economică de vreme ce suntem într-o epocă a consumismului şi lăcomiei, cum să nu există o criză a moralităţii când au fost anulate toate deontologiile, şi, în fine, cum să nu existe o criză a democraţiei când omul nu mai distinge între bine şi rău, şi crede că e liber în timp ce este robit?

Problema democraţiei

Democraţia este înţeleasă, la modul cel mai simplist, ca fiind forma de guvernământ în care puterea aparţine poporului. Această definiţie însă ridică următoarea problemă: puterea nu poate fi exercitată de întreg poporul, întrucât astfel s-ar ajunge ineluctabil la anarhie, iar dacă poporul desemnează anumiţi indivizi care să exercite puterea, şi trebuie să desemneze, este puterea poporului, în afară de momentul votului propriu-zis, într-adevăr una reală?

Această problemă a fost rezolvată de liberaliştii clasici (John Locke, Adam Smith, Friedrich Auguste von Hayek) prin doctrina statului minimal. Rolul statului se reduce doar la cel de garant al supremaţiei legii, intervenind în viaţa indivizilor doar când legea este încălcată. În acest fel, poporul şi-a exercitat eficient puterea, întrucât şi-a asigurat libertatea deplină şi neintervenţia statului în viaţa sa privată.

Însă utilitaristul John Sturat Mill, la fel ca Rousseau, susţine că o guvernare sănătoasă ar trebui să fie preocupată de bunăstarea generală a cetăţenilor şi că trebuie să se implice în viaţa acestora pentru a potenţa dezvoltarea lor, promovând valorile pozitive, ca de exemplu virtutea şi inteligenţa. În aceeaşi direcţie F. Bergmann îi întreabă pe cei care susţin că guvernul care guvernează cel mai puţin este cel mai bun, dacă ar spune acelaşi lucru şi despre un medic: că medicul care vindecă cel mai puţin este cel mai bun. La nivel teoretic cetăţenii ar fi mai câştigaţi într-o guvernare utilitaristă, însă există riscuri mari ca o implicare a statului în viaţa privată să degenereze în abuzuri de putere. Utilitarismul este, de asemenea, criticabil şi din perspectivă kantiană, întrucât oamenii sunt văzuţi ca mijloace de atingere a fericirii altora, nu ca scopuri în sine.

Cel care pare să rezolve cel mai bine problema democraţiei este John Rawls, care propune o teorie neocontractualistă a dreptăţii ca echitate. Rawls nu admite sacrificarea vreunui drept sau libertate individuală de dragul bunăstării generale, însă admite anumite inegalităţi între indivizi diferiţi fizic şi intelectual, bineînţeles cu anumite limite şi doar cât timp aceste inegalităţi sunt în avanatajul fiecăruia.

În lucrarea sa „Justice as Fairness: Political not Metaphysical ”, Rawls ridică o nouă problemă: care este temeiul dreptăţii pe care se bazează o autoritate seculară, în acest caz în cadrul democraţiei. El face distincţia între cei care susţin că există un concept etic unic al binelui suprem (das hochste Weltbeste - Kant) care trebuie recunoscut de toată lumea, asemenea filosofiei clasice greceşti şi tradiţiei creştine şi cei care susţin că există mai multe concepţii incomensurabile ale binelui, ceea ce este caracteristic unei culturi democratice. Rawls face parte din cea de-a doua categorie şi îi critică pe primii ca având o concepţie teleologică, iar căderea de acord asupra unui asemenea bine unic este imposibilă.
Criticile la adresa lui Rawls au venit din partea comunitariştilor, Michael Sandel întrebându-se cum e posibil să considerăm unele drepturi şi libertăţi fundamentale fără a avea o viziune despre binele suprem. De asemenea, Andrew Altman spune că nu există o „soluţie corectă legal” care să nu fie şi soluţia corectă etic sau politic.

În concluzie, după cum susţine şi Popper, nu contează cine ne conduce, ci cum ne organizăm pentru a evita abuzul de putere şi a ne conserva libertatea. Însă nu putem spune acelaşi lucru şi despre Binele care ne conduce, întrucât, poate mai mult decât oriunde altundeva, într-un sistem de guvernare este nevoie de o deontologie care să menţină societatea sănătoasă.

Acestea pot fi realizate doar parţial şi cu anumite compromisuri într-o democraţie, pentru că, la fel ca toate lucrurile omeneşti, nici democraţia nu este perfectă.

Supremaţia politicii

Urmărind jocurile politice din ziua de azi, tindem tot mai mult să spunem că din mult-râvnita „putere a poporului”, pentru care a fost nevoie de revoluţii şi vărsări de sânge, a mai rămas doar o aparenţă, o iluzie.
Spectacolele penibile din campaniile electorale, corupţia, nepotismul, scandalurile de pe scena politică, promovate cu atâta patimă de mass-media, au îndepărtat societatea de această sferă, fapt demonstrat de absentismul electoral.
Deşi trăim în ţări democratice, unde este postulat cu evlavie principiul supremaţiei legii, legea, în sensul ei idealistic, a devenit aproape o noţiune abstractă, la care oricum nu se poate ajunge din cauza, dacă nu a altceva, a birocraţiei. Legea pe care o vedem este o lege slabă, în faţa căreia cei puternici au imunitate, o lege slugarnică şi manipulabilă. Deşi îşi păstrează caracterul formal specific democraţiei, legea îşi pierde imuabilitatea. Este paradoxal cum, deşi trăim în ţări libere, vedem adesea peisaje distopice asemeni celei din „Procesul” lui Kafka, unde omul, dorind să ajungă la Lege, este împiedicat de un portar care îl tot amână, ţinându-l astfel toată viaţa în faţa Legii fără a-l lăsa să intre, iar la sfârşit, când omul cu ultima suflare îl întreabă cum se face că numai el în toţi anii aceştia a vrut să ajungă la Lege, acesta îi răspunde „Nimeni altcineva nu ar fi putut intra pe aici, întrucât această poartă a fost făcută doar pentru tine. O voi închide acum.”.

Criza democraţiei este evidentă, întrucât aproape peste tot vedem oligarhizarea democraţiilor, clasele politice căpătând tot mai multă putere, pe care nu o exercită în interesul poporului. Iar în condiţiile ineficienţei democraţiei, tendinţa va fi cu siguranţă de a o înlocui. În tot mai multe ţări mişcările extremiste iau amploare. De exemplu, un număr din martie a.c. al ziarului austriac „Der Standard” vorbeşte despre întărirea extremei-drepte care candidează şi pentru funcţia de preşedinte al statului.

Globalizarea anti-democratică

Termenul de democraţie provine din termenii greceşti „demos” care înseamnă popor şi „kratos” semnificând putere. Un popor se caracterizează printr-un teritoriu comun, o limbă comună şi tradiţii comune, iar puterea exercitată de un popor se face, evident, în perimetrul unei ţări, într-o anumită limbă şi în conformitate cu anumite tradiţii.
În trecut democraţia a fost privită cu scepticism de mulţi care credeau că puterea se împarte în prea multe direcţii, că ea ar trebui să rămână concentrată în mâinile unui sigur om, sau în orice caz, într-un grup restrâns de oameni.
Dar iată că astăzi, trăim într-o lume în care democraţia, odinioară prea largă, se dovedeşte a fi prea strâmtă. Puterea nu mai trebuie să aparţină unui popor, ci unui întreg glob. Reprezentanţii aleşi de un popor, nu pot reprezenta un alt popor, cu atât mai puţin toate popoarele.
Din cele ce am spus mai sus, reiese destul de clar că sistemul democratic este unul depăşit în contextul globalizării. Haosul cu care ne confruntăm astăzi nu va dispărea dacă nu se vor face modificări serioase în toate structurile de bază ale societăţii... globale.

Concluzie

Criza democraţiei este o realitate a mileniului trei, iar ieşirea din această această criză nu este prea aproape în lipsa unei „reevaluări a tuturor valorilor”, dar nu în sensul nitzscheean, ci în sensul revenirii la vechile valori, autentic umane şi sănătoase.
Revenind la „teoria gardurilor”, omenirea ar trebui să se gândească serios la importanţa pe care o au acestea, chiar dacă de multe ori au fost şi sunt sâcâitoare, dispariţia lor nu ar însemna decât crearea unui gard unic, imens, care va fi mai rău dacât toate gardurile mici. Căci fără gard nu se poate.

Înger hemograf

2010-03-31T21:01:00.003+03:00

La mulţi ani, Nichita Stănescu!

I
A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum n-ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.

II
Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranţa secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.

III
Hemografia este o ştiinţă tânără. Ea are numai vârsta umanităţii. Ea are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de faăt este plânsă, şi pare sângeroasă când de fapt este numai roşie.

IV
Cel mai mare hemograf nu s-a născut încă, dar făcând calculul trist că se împlinesc 90 de ani de când Eminescu nu a mai scris real, cred că în acest an el se va naşte din nou de la început. Mă gândesc că dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca să producă miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţării ca să-l renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-l vestesc.

V
El va fi neasemuit de frumos şi toată fiinţa lui, chiar şi trupul lui vor fi o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor părăsite, iar îndrăgostiţii vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele la amurg.

VI
El însuşi nu va fi foarte fericit, dar toată fiinţa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel cu diamant.

VII
Chiar nici tinerii bărbaţi nu vor avea timp să-l invidieze, Fiind deodată şi de tot preocupaţi să-l iubească.
El nu va trăi foarte mult, încât ultimul lui chip văzut va fi un chip de bărbat tânăr.
El nu va scrie multe cărţi, dar cuvintele lui vor fi nesfârşite.
El nu se va înălţa la ceruri fiind confundabil cu ele.
Va bea vin, va plânge în hohote, va râde din inimă.

VIII
El n-o să-şi aducă aminte de mine, pentru că aşa este cuviincios.
El îşi va aduce aminte numai de o fiinţă foarte frumoasă şi care târziu şi altă dată va urma să se nască.

IX
Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe din afară sufletele altora.

X
Îngerul se uită posomorât la mine:
Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?

XI
Trece în fugă un copil şi se opreşte bursc. Se uită lung la noi şi ne spune: Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!

Te iubesc, Nichita Stănescu!

dezintitulat

2010-03-31T00:15:00.003+03:00

Să mă întorc cu două ierni înapoi şi să mă proptesc cu încăpăţânare în ziua aceea neobişnuit de caldă, neobişnuit de frumoasă, neobişnuit de neobişnuită. De ce n-am recunoscut ziua aia, de ce n-am ştiut că ea va fi? Că o opream, mi-o lipeam pe ochi, pe frunte, mă făceam mumie din pânza ei frumos mirositoare, nu aş mai fi vrut să mai ştiu de nimeni şi de nimic.

Ştiu că e doar un moment care o să treacă şi ştiu că n-are niciun rost, şi ştiu că trebuie să fim puternici şi tari şi tot ce mai trebuie, că altfel suntem penibil şi patetici, dar nu îmi pasă acum, nu-mi pasă şi gata, vreau înapoi la Sibiu în ziua aia când cine m-oi fi crezut de am lăsat-o să treacă!

Vis din Săptămâna Patimilor

2010-03-29T15:31:00.008+03:00

"Raskolnikov zăcu în spital până la sfârşitul postului şi Săptămâna Mare. Aproape întremat, îşi aminti de visele lui pe când zăcuse cu febră mare şi în delir. I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toţi, în afară de câţiva aleşi. Apăruseră nişte trichine noi, nişte fiinţe microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Aceste fiinţe erau spirite înzestrate cu raţiune şi voinţă. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau şi-şi pierdeau minţile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenţi şi atât de siguri de adevărul lor ca cei atinşi de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţeleageau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi deznădăjduia, uitându-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi-şi frângea mâinile. Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu ştiau pe cine să condamne şi pe cine să achite. Se omorau între ei într-o furie absurdă. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rândurile se desfăceau, ostaşii se năpusteau unii împotriva celorlalţi, se împungeau, se tăiau, se sfârtecau şi se mâncau între ei. În oraşe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemaţi toţi, dar cine chema şi pentru ce chema nu ştia nimeni, şi toţi erau alarmaţi. Oamenii părăsiseră meşteşugurile cele mai obişnuite, fiindcă fiecare îşi propunea ideile, reformele şi nu puteau să cadă la o înţelegere înte ei; agricultura era părăsită. Ici-colo oamenii se adunau grămadă, se învoiau să întreprindă o acţiune comună, jurau să nu se mai despartă, dar o clipă după aceea îşi uitau făgăduielile şi începeau imediat cu totul altceva decât ceea ce propuseseră, se învinuiau reciproc, se băteau, se omorau. Casele luau foc, începuse şi foametea. Toţi şi toate se prăpădeau. Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decât câţiva oameni curaţi la suflet, oameni aleşi, destinaţi să dea naştere unei noi omeniri, să reînnoiască viaţa, să purifice pământul; dar nimeni nu-i lua în seamă nicăieri pe aceşti oameni, nimeni nu le auzea vorba şi glasul."
("Crimă şi pedeapsă" - Dostoievski)

Predispoziţia spre greşeli regretabile

2010-03-24T21:42:00.003+02:00

Omul este fiinţa regretului, a părutului rău. Omul îşi complică existenţa greşind, apoi se plânge încontinuu că doarme chinuit în culcuşul ontic pe care singur şi l-a aşternut. Omul nu e mândru când greşeşte, dar se ţine băţos când suferă de pe urma greşelii, găsind vinovaţi. Omul nu are astâmpăr şi mereu se văicăreşte.

Pentru edificarea acestei naturi a omului, alegem două exemple foarte diferite (pentru mai multă concludenţă) , unul bărbat, cealaltă femeie, din două illo tempore foarte diferite, cu mentalităţi, graiuri, vestimentaţii deasemenea foarte diferite. Ceea ce au în comun cele două personaje este nesocotirea unor sfaturi iniţiale şi esenţiale. Vom enunţa doar sfaturile, lăsând cititorul să înţeleagă despre cine este vorba.

1. „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”

2. „Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi puté; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi.”

*

Eva – crăişorul se lasă păcăliţi de şarpele – Spân, nesocotind sfatul Părintelui, şi sunt aruncaţi într-o lume zbuciumată în care trebuie să îşi ducă existenţa şi să trecă probe de curaj pendulând neîncetat între Alb şi Harap, între Rai şi Iad, între mărire şi lepădătură a universului.

Emil Cioran spune că omul nu pentru că a vrut să cunoască a căzut din Rai (în timp), ci din setea de glorie. Îndrăznim să-l contrazicem, întrucât Eva nu a fost mândră când a gustat din măr, ea s-a făcut dârză abia după ce s-a văzut căzută. Deşi mândria este cel mai mare păcat al oamenilor, dreptul de autor asupra lui aparţine... altcuiva.

Dar omul căzut în loc să se căiască şi să lucreze întru reabilitarea sa, a devenit mândru, veleitar, vrându-se stăpân, ajungând să credă că „el însuşi ar fi capabil să recreeze lumea şi cerul dacă ar avea la îndemână materia”(Marsilio Ficino). Omul uită că deşi el este creator, el este un creator creat de către o divinitate necreat-creatoare, sau increat-creatoare. Leibniz subliniază precaritatea puterii creatoare a omului, care, spre deosebire de mecanismele create de divinitate ale căror componente sunt la rândul lor mecanisme şi tot aşa, creează mecanisme ale căror componente luate individual sunt nimic. Afirmaţia lui Ficino este corectă semnatic, da, materia este o condiţie necesară pentru creaţia umană căci ex nihilo nihil fit, dar uită faptul că lumea a fost creată ex nihilo, creaţie de care doar Dumnezeu singur este capabil.

Dar acest imbecil vierme de pâmânt care se vrea mare senior nu se opreşte aici. Omul vine şi urlă cât îl ţin plămânii „Gott ist tot!”. Îl omoară pe Dumnezeu ca să pună îl loc o fiinţă mai mult sau mai puţin posibilă, cu numeroase însuşiri antihristice, la o adică, şi îi spune supraom. În timp ce Descartes, odată ştiindu-se pe sine ca fiind, a văzut indispensabilă şi firească existenţa lui Dumnezeu, la Nietzsche principiul cartezian „sum, ergo Deus est” se transformă în „sum, ergo Deus non est”.

„Să fii mai mult decât un om în lumea oamenilor. Să scapi de condiţia umană. Nu puternic, atotputernic. ” spune Malraux. Omul se vrea singur în lume şi atotputernic. Acest „supra” la care tot jinduieşte îl hiptnotizează, îl conduce, îl face să calce peste cadavre, gata să treacă „dincolo de bine şi rău”. Nu adevărul şi binele sunt acum scopurile omului, adevărul nefiind interesant câtă vreme, în termenii lui W. James, nu are valoare „în bani gheaţă”, ci glorificarea îmbătătoare, dionisiacă a vieţii.

Aproape că am putea spune nu numai că „omul e blestemat să fie liber”, dar că omul e blestemat să fie om. Însă ieşirea din acest aparent blestem nu trebuie căutată în afara omului, în supra-omenesc, ci chiar în însuşi omul. Această alienare de care suferă mai ales omul modern este cauza suferinţelor sale. Într-o lume a vitezei, a fetişizării tehnologiei, a alienării, a urbanizării, omul trebuie să revină la esenţe. Acum mai mult ca niciodată avem nevoie de un frontispiciu de oracol pe care să scrie „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Iar odată ce ne-am regăsit pe noi în noi înşine părerea de rău va fi cea care ne va vindeca.

fleoşc

2010-03-22T21:26:00.003+02:00

Suntem un tineret fleşcăit. Suntem moi, îmbătrâniţi, vlăguiţi. Îmi pare rău pentru noi. Nu ştiu ce e de făcut.
Vreau să vrem de la noi; să ne culcăm mai târziu şi să ne trezim mai devreme.
Ce s-o fi produs de-a lungul timpului de ne-am îmbolnăvit de fleşcăiala asta suspectă? Vâna! Unde ne e vâna? Oare voinţa era nemărginită numai pe vremea lui Descartes? S-or fi dus vremurile, asta o fi.
Mă uit la mine şi văd tot o fleşcăială

(...)

2010-03-15T21:48:00.002+02:00

Mi-e dor de tine, tata.
Mi-e dor de simplu, de firesc, de lumea mare pe care o vedeam. Ai pierdut, şi eu cu tine. Şi ne vom tot pierde unul pe altul toată viaţa.

melancolii proverbiale

2010-03-12T15:06:00.002+02:00

Într-o propoziţie subiectul nu trebuie neapărat să fie înaintea predicatului pentru ca ea să fie.

Lupul nu îşi schimbă nici năravul, nici părul; homo homini lupus est. Apa trece, pietrele rămân; dar ce legătură are asta cu noi? N-a zis Thales că tot ce-i fiinţă e apă? Şi pietrele sunt apă. Numele lui înseamnă darul lui Dumnezeu; dar nu specifică şi dacă e darul pe care Dumnezeu îl dă sau îl ia. Oricum, nu te-ncrede în greci când vin cu daruri. Domnul Luca spunea astăzi "Fetelor, dacă nu găsiţi acul, nu vă mulţumiţi luând fânul." Nici nu dai, şi crapă peste tot. L-aş da pe azi pentru ieri. Mersul pe jos face piciorul frumos? Ştiu cum arată Gigi Duru şi cu Gică Contra. Dar nici socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă. Mai spune din când în când "niciodată".

Sunt o nucă în perete.

Leapşă literaturicească

2010-03-11T22:07:00.005+02:00

Mi-a dat Răzvan leapşă.

Citatul preferat dintr-o poezie scrisa de Eminescu: clişeic, dar... "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată"

Poetii tai preferati, straini: Pablo Neruda, Edgar Allan Poe, Becquer

Poetii romani preferati: Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, Marin Sorescu, Lucian Blaga

Poetii contemporani preferati: Ana Blandiana

Scriitorii preferati: Dostoievski, Rebreanu, Eliade, Mircea Vulcănescu, Tolstoi, Gogol, Camus, Kafka, Carmen Laforet, Unamuno etc

Scriitorii contemporani preferati: Salman Rushdie, Maruja Torres

Ultima piesa de teatru vazuta: ultima decentă: "Cinci piese scurte" de Eugen Ionescu, regia Dabija

Ultimul spectacol de opereta vazut: :-"

Cãrtile preferate: "Crimă şi pedeapsă", "Pădurea spânzuraţilor", "Suflete moarte", "Trei dinţi din faţă", "Portretul lui Dorian Gray", "Magicianul", "Zbor deasupra unui cuib de cuci", "Harun şi marea de poveşti"(asta cred că-i temporară)

Cu ce scriitori, daca unii dintre ei ar trai si azi, ti-ai dori sa fii prieten? NICHITA!!!

Ce carte scrisã deja ti-ar fi plãcut sã fie scrisã de tine si de ce? Letopiseţul Ţării Moldovei :)) nu ştiu, când îmi va fi plăcut ca o carte să fi fost scrisă de mine, aceea va fi cartea scrisă de mine

Predau leapsa: oricui poate rezista (sau nu-i provoacă) senzaţiei de incultură provcată de leapşa asta!

Modelul cultural european – Constantin Noica

2010-03-10T18:49:00.003+02:00

După ce Dumnezeu a făcut lumea, l-a aşezat pe om în mijlocul ei; însă cum toate însuşirile fuseseră deja distribuite, Dumnezeu a trebuit să-i dea omului câte puţin din toate pentru ca el să se distingă prin complexitate. Iată viziunea lui Giovanni Pico della Mirandola asupra naturii acestei fiinţe ce nu este „nici cerească, nici pământeană, nici muritoare, nici nemuritoare”, această fiinţă de interval care este ceea ce este tocmai prin sfera excepţiei în care este plasată. Excepţia este cea care conferă natura fiinţei umane. Aşadar, printr-o naturală legitimitate, Constantin Noica însuşeşte excepţia ca unul din motivele centrale ale filosofiei sale.

Având ca fond al demonstraţiei sale teoria despre excepţie, în cartea „Modelul cultural european”, Noica face apologia culturii europene ca model universal valabil, cultură cu funcţie paradigmică pentru oricare alta. Mai mult, Noica vede cultura europeană ca singură fiind cultură în adevăratul sens al cuvântului, celelalte fiind doar aşa-zise configuraţii culturale. Pentru susţinearea acestei concepţii el face apel la imperativul categoric kantian „fă astfel încât norma acţiunii tale să fie norma acţiunii tuturor”, întrucât unei culturi autentice şi durabile îi este imperios necesară şi universalitatea.

Constantin Noica distinge cinci tipuri de excepţii, cărora le găseşte corespondente în alte cinci rapoarte dintre Unu şi Multiplu.
Primele sunt excepţiile care infirmă regula, adică raportul „Unu şi repetiţia sa”, care pot naşte doar culturi sortite stagnării, asemeni culturilor primitive de tip totemic.
Apoi sunt excepţiile care confirmă regula, adică „Unu şi variaţia sa”, asociate culturilor de tip monoteist, divinitatea fiind principiul unităţii; acestea sunt popoarele Coranului şi evreii Vechiului Testament.
În al treilea rând sunt excepţiile care lărgesc regula, adică „Unu în Multiplu”, aplicându-se în culturile de tip panteist, ca cea indiană.
Apoi apar apar excepţiile care proclamă regula rămânând excepţii, adică „Unu şi Multiplu”, excepţia neputând fi absorbită de regulă; acet tip de excepţie a fost ipostaziat în culturile de tip politeist, ca cea greacă antică.
Şi în fine, Noica vorbeşte de excepţiile care pot deveni regula, adică „Unu Multiplu”, în care se regăseşte cultura europeană.

„Toată cultura europeană va fi fost una în care, rând pe rând, excepţiile constituite ca valori autonome vor fi încercat să devină regula.”

Europa a descoperit restul lumii, iar nu restul lumii pe ea. Nu este „europocentrism” a spune că această cultură are influenţă în toate colţurile lumii şi se poate simţi aproape oriunde ca acasă. Asia a fost „trezită de marxismul european”, Africa a fost civilizată de către europeni, iar aşa-zisa „cultură” americană nu este decât „un tentacul al culturii europene întins peste ocean”. Acele câteva configuraţii culturale care nu au fost atinse de europenism nu au acel Unu multiplicabil, nu au puterea de a se extinde, de a contamina, sunt închise în sine, neputând reprezenta niciodată un model cultural.
Deasemenea, în spiritul unei culturi autentice nu încape sfârşit, modelul ei nu piere, condiţia ei de existenţă fiind crearea permanentă a noului.

„Cultura europeană este o divinitate în expansiune, un univers în expansiune, unde electromagnetice în expansiune, dar şi valori în expansiune, categorii de gândire în expansiune, precum şi un neant intrat în expansiune cu nihilismele de azi.”

În cartea sa, Noica îşi propune să stabilească dimensiunea şi natura structurii, morfologiei culturii modelice, adică a cele europene. Spre deosebire de majoritatea filosofilor culturii care pretind că fiecare cultură îşi are simbolul ei spaţial, ideea ei originară şi morfologia ei proprie, Constantin Noica spune că morfologia e una pentru toate culturile: e morfologia ipostazelor spiritului, cărora le găseşte ecou în morfologia gramaticală.
Astfel Noica vorbeşte despre Evul Mediu ca stând sub semnul substantivului, care creează verticalitate în haos, instituind, numind, populând lumea cu realităţi; Renaşterea sub semnul adjectivului, oamenii şi lucrurile fiind aşa cum arată exuberantele lor epitete; Barocul sub semnul adverbului, care însoţeşte, modulează şi interpretează, deşi nu naşte noul şi genialul; Iluminismul sub semnul pronumelui personal „eu”, când se afirmă individualitatea. Însă în secolul al XIX-lea eul se îmbolnăveşte pentru că va fi înăbuşit de „noi”.
Aşadar, eul în „noi” devine un punct, o valoare statistică. De aici încolo începe domnia numeralului, care trebuie să se înfrăţească cu conjuncţia pentru ca lumea să nu se destrame. Numărul este fatal pentru om, căci prin număr el îşi pierde substantivul, adică numele, adjectivul, adverbul şi eul, adică individualitatea; omulîşi pierde excepţia, însăşi esenţa sa.
În ceea ce priveşte conjuncţia:
„Suntem nevoiţi prin înmasare să trăim în locuinţe înălţate sub semnul lui „şi” (şi eu, şi tu), al lui „sau”(sau eu, sau tu); creăm colective care au ceva din „bandele anonime” ale peştilor când merg în susul râurilor, ne îmbrăcăm simplificat până la nudism şi vorbim cu I-P-T-uri (iniţiale pentru toate).”

Ipostaza de numeral a spiritului culturii europene este una „in-creatoare” de vid, este o stare de suspendare, de aţipire, de stagnare, sau poate chiar de involuţie. În aşteptarea noii părţi de vorbire care să vindece contemporaneitatea de morbul deşartelor sale tristeţi, ne cultivăm perseverneţi nihilismele şi vidul.

Însă universalitatea culturii europene este irefutabilă prin natura excepţiei pe care o întrupează; excepţie care, de altfel, este misterul Sfintei Treimi – Unul Multiplu. De aceea, noua lege va veni, la fel cum Legea nouă adusă de Mântuitorul nu a schimbat-o pe cea veche, ci doar a lărgit-o, căci tot din Lege a izvorât şi aceasta.

Dilemă dulce

2010-03-06T22:23:00.001+02:00

Întotdeauna mi-am dorit dileme asemenea celei de acum!

"Trupul nostru e o gazdă trecătoare pentru un daimon etern. Cuvântul nu slujeşte revelaţia şi deloc pe daimon.
El este o încercare laşă de a-l face pe pat să înţeleagă ce este somnul.
Toma, ia-o pe scurtătură!
Ştiu, Toma, că ţie nu-ţi place numele tău, dar nici mie nu-mi place numele meu.
Şi acum să-ţi spun ceva:
am plâns.

*

Să nu te prefaci Toma; lasă-te pe tine ţie însuţi.
Oricum, cei care vor să te omoare te vor omorî.
Ştiu asta după întregul şir de fiinţe care m-au născut pe mine pentru aceasta şi nu tocmai.
Lasă-te iubit, - iar dacă tu nu poţi iubi, lasă-te totuşi iubit, mortule!
Nu zic cum a zis el că dragostea lor n-ar fi demnă de tine.
Zic numai că poate tu nu eşti şi numai atâta zic.
Şi zicând, te nasc.

*

Lasă-te pradă, lasă-te mâncat, lasă-te smuls din rădăcină, lasă-te rupt.
Ninge dacă eşti în stare să îngheţi, - iar dacă nu ai firea îngheţului în tine însuţi, lasă-te nins de ea însăşi, de eşti!
Ori dacă nu, ce dulce amintire!
Şi acum să-ţi spun ceva: mă îngrijorează ochii tăi galbeni şi ficatul tău umflat.
Ai grijă şi tu de stele. De lipsa ochiului şi de orbire, de drag de tine am grijă eu.
Spală-te pe dinţi, - ei sunt poarta lăuntrului.
De lăuntru am grijă eu de drag de tine.
Încearcă să nu mai mori dacă poţi!
Eu sunt patul mortului tău.
Vezi-ţi de stare.
Despre mişcare n-ai grijă.
Eu sunt roata ta pe care tu umbli înaintând, - şi nu numai a ta, dragostea mea de viaţă, viaţa mea trecătoare şi umblătoare.
Acum du-te şi lasă-mă singur, - şi dacă ai auzit, ia valea de pe munte şi apa din izvoare.
Izvor de ape nu cunosc, străinule!
Du-te!"
(Nichita)