Ea: Te rog, dă-mi braţul tău, ca să pot auzi vuietul mării şi seva lovindu-se de peretele ierbii.
El: Nu pot.
Ea: Atunci dă-mi pieptul tău, ca de el proptită să văd negrul nopţii şi să disting liniile cele albe de cele negre.
El: Aş vrea, dar nu pot.
Ea: Atunci dă-mi fruntea ta, ca să pot dormi şi eu odată, căci de multă vreme e ziuă şi nu se mai face noapte.
El:
Ea:
El: Înţelege, eu sunt mort.
Ea: Atunci dă-mi cadavrul tău, ca îmbrăţişându-l să nu uit timpul, negrul, ziua... Să pot dormi şi eu odată, că tare mi-e teamă că ziua-i pe sfârşite şi eu încă nu m-am trezit.
sâmbătă, 27 februarie 2010
vineri, 26 februarie 2010
luni, 22 februarie 2010
Problematica studiului pentru Bac
În urma unei îndelungi reflecţii profunde şi epuizante asupra problematicii studiului pentru examenul de Bacalaureat, am ajuns la concluzia că acest aspect este pe nedrept bagatelizat.
Din momentul în care şcoala a fost instituţionalizată, moment care probabil nu a fost foarte îndepărtat de cel al denaturalizării omului şi trecerii sale în starea socială, aşadar cândva demult (tare demult), examenul de Bac, sub diverse şi diverse forme, denumiri şi redenumiri, a fost, măcar pentru o perioadă scurtă de timp, problema existenţială a fiecărui homo cu puţin mai mult sapiens în el. (am vrut să spun a fiecărui tânăr, dar în raport cu bacul cât de tânăr poate fi numit taximetristul de 34 de ani care era foarte emoţionat pentru proba de română oral căruia i-am povestit de stilurile funcţionale în drum spre casă?)
La o analiză mai atentă (foarte atentă chiar!), am observat că procesul studiului pentru bac este adesea sub efectul unor fenomene de o natură suspectă, lucru despre care vreau să vorbesc în cele ce urmează.
Prin urmare, studiul pentru bac este un fenomen complex, alambicat, atingând până şi aspecte din sfera paranormalului, psihologiei maselor, Cenzurei Transcendentale, profetismului, spiritismul şi legilor lui Murphy (or mai fi şi altele, dar mi s-a terminat imaginaţia), şi se suprapune adesea cu problematici metafizice fundamentale.
Procesul de studiu pentru Bacalaureat este unul lent, anevoios, greu, asemenea mişcării plăcilor tectonice sau creşterii copacilor. Şi asta totuşi nu ar fi o problemă atât de mare dacă nu ar fi şi acele fenomene suspecte de care vorbeam mai sus. Aşadar, se întâmplă ca individul, indiferent de dotările sale intelectuale sau fizice, în momentul în care decide prin voinţa sa liberă şi neconstrânsă de absolut nimic să îşi dedice timpul şi atenţia studiului pentru Bac se declanşează lanţul de fenomene ciudate. Moment care ar trebui să fie ceva obişnuit, banal, constructiv în vederea măreţului obiectiv, se transformă deodată în ceva de neimaginat: este momentul revelaţiilor, momentul marilor idei, celor mai geniale idei, momentul în care telefonul sună, momentul în care lumea care a uitat complet de individ îşi aduce subit aminte de el, momentul în care messul devine de neînchis, momentul în care individul îşi aduce aminte de cele mai uitate şi filosofice probleme, când lumea arde fără individul în cauză, momentul în care individul îşi aduce aminte că trebuie să mănânce sănătos, să facă sport, să ducă gunoiul, să spele vasele, să facă voluntariat, să cureţe tastatura, să ude florile, în fine, momentul în care individul trăieşte cele mai vii şi mai nepotrivite experienţe în contextul dat.
Că ceea ce se întâmplă atârnă puţin înspre hăul paranormalului nu ar fi aşa o chestiune intrigantă, însă celelalte lucruri enumerate mai sus mă pun mai mult pe gânduri.
Este clar că e un aspect ce ar trebui avut în vedere de cei pasionaţi de psihologia maselor. Deşi mulţimea nu se constituie din punct de vedere fizic, ea există totuşi la nivel empatic, şi este clar că între participanţii la această mulţime se produce fenomenul de contagiune mentală al lui Gustave le Bon pentru că această ciudăţenie descrisă mai sus este prezentă la majoritatea celor aflaţi în cauză.
În ceea ce priveşte Cenzura Transcendentală… Poate că Bacul este de fapt marele mister al lumii, care probabil dacă ar fi revelat viaţa şi lumea şi-ar pierde sensul, iar Marele Anonim nu poate permite una ca asta. (cred că Blaga se răscoleşte în mormânt acum)
Profetism? Spiritism? Poate că, de fapt, Bacul este prilejul tuturor de a primi semne şi meniri, poate că tot ce se întâmplă în timp ce învăţând pentru Bac o forţă necunoscută ne distrage, este de natură… superioară.
Sau, bineînţeles, algoritmul prin care totul se poate explica: legea lui Murphy! De ce să poţi învăţa pentru Bac, când există posibilitatea să nu poţi?
***Scriere din seria: haz de necaz, râsu-plânsu, hai să ne culcăm până un ne răzbeşte foamea etc.
Din momentul în care şcoala a fost instituţionalizată, moment care probabil nu a fost foarte îndepărtat de cel al denaturalizării omului şi trecerii sale în starea socială, aşadar cândva demult (tare demult), examenul de Bac, sub diverse şi diverse forme, denumiri şi redenumiri, a fost, măcar pentru o perioadă scurtă de timp, problema existenţială a fiecărui homo cu puţin mai mult sapiens în el. (am vrut să spun a fiecărui tânăr, dar în raport cu bacul cât de tânăr poate fi numit taximetristul de 34 de ani care era foarte emoţionat pentru proba de română oral căruia i-am povestit de stilurile funcţionale în drum spre casă?)
La o analiză mai atentă (foarte atentă chiar!), am observat că procesul studiului pentru bac este adesea sub efectul unor fenomene de o natură suspectă, lucru despre care vreau să vorbesc în cele ce urmează.
Prin urmare, studiul pentru bac este un fenomen complex, alambicat, atingând până şi aspecte din sfera paranormalului, psihologiei maselor, Cenzurei Transcendentale, profetismului, spiritismul şi legilor lui Murphy (or mai fi şi altele, dar mi s-a terminat imaginaţia), şi se suprapune adesea cu problematici metafizice fundamentale.
Procesul de studiu pentru Bacalaureat este unul lent, anevoios, greu, asemenea mişcării plăcilor tectonice sau creşterii copacilor. Şi asta totuşi nu ar fi o problemă atât de mare dacă nu ar fi şi acele fenomene suspecte de care vorbeam mai sus. Aşadar, se întâmplă ca individul, indiferent de dotările sale intelectuale sau fizice, în momentul în care decide prin voinţa sa liberă şi neconstrânsă de absolut nimic să îşi dedice timpul şi atenţia studiului pentru Bac se declanşează lanţul de fenomene ciudate. Moment care ar trebui să fie ceva obişnuit, banal, constructiv în vederea măreţului obiectiv, se transformă deodată în ceva de neimaginat: este momentul revelaţiilor, momentul marilor idei, celor mai geniale idei, momentul în care telefonul sună, momentul în care lumea care a uitat complet de individ îşi aduce subit aminte de el, momentul în care messul devine de neînchis, momentul în care individul îşi aduce aminte de cele mai uitate şi filosofice probleme, când lumea arde fără individul în cauză, momentul în care individul îşi aduce aminte că trebuie să mănânce sănătos, să facă sport, să ducă gunoiul, să spele vasele, să facă voluntariat, să cureţe tastatura, să ude florile, în fine, momentul în care individul trăieşte cele mai vii şi mai nepotrivite experienţe în contextul dat.
Că ceea ce se întâmplă atârnă puţin înspre hăul paranormalului nu ar fi aşa o chestiune intrigantă, însă celelalte lucruri enumerate mai sus mă pun mai mult pe gânduri.
Este clar că e un aspect ce ar trebui avut în vedere de cei pasionaţi de psihologia maselor. Deşi mulţimea nu se constituie din punct de vedere fizic, ea există totuşi la nivel empatic, şi este clar că între participanţii la această mulţime se produce fenomenul de contagiune mentală al lui Gustave le Bon pentru că această ciudăţenie descrisă mai sus este prezentă la majoritatea celor aflaţi în cauză.
În ceea ce priveşte Cenzura Transcendentală… Poate că Bacul este de fapt marele mister al lumii, care probabil dacă ar fi revelat viaţa şi lumea şi-ar pierde sensul, iar Marele Anonim nu poate permite una ca asta. (cred că Blaga se răscoleşte în mormânt acum)
Profetism? Spiritism? Poate că, de fapt, Bacul este prilejul tuturor de a primi semne şi meniri, poate că tot ce se întâmplă în timp ce învăţând pentru Bac o forţă necunoscută ne distrage, este de natură… superioară.
Sau, bineînţeles, algoritmul prin care totul se poate explica: legea lui Murphy! De ce să poţi învăţa pentru Bac, când există posibilitatea să nu poţi?
***Scriere din seria: haz de necaz, râsu-plânsu, hai să ne culcăm până un ne răzbeşte foamea etc.
duminică, 21 februarie 2010
(...)
Stau în camera asta joasă şi întunecată şi plină de igrasie, ce se împute pe zi ce trece tot mai tare. Mi-e silă căci am clădit-o cu propriile mâini, poartă în crăpăturile pereţilor terminaţiile propriului meu suflet, iar mucegaiul ăsta puturos ajunge tot mai aproape. Nu pot să ies, să mă smulg, dar aş face-o, aş fugi unde aş vedea cu ochii, aş fugi nebuneşte, punând în fuga asta toată alergarea fiinţei mele!
M-aş bucura de iarbă, m-aş bucura de ploaie, de căldură, de mare, de câmp, de munte, de lanul de porumb, de brazi, de stele, de lună. M-aş bucura până când din plămâni îmi va fi ieşit tot mucegaiul.
Aş sta întinsă şi m-aş uita la stele până m-aş simţi şi eu o stea pe cerul lanului de porumb.
Mi-e atât de dor de pământ, de cer, de mare. Atât de dor, încât, câteodată, aproape că uit de mucegaiul din jurul meu...
M-aş bucura de iarbă, m-aş bucura de ploaie, de căldură, de mare, de câmp, de munte, de lanul de porumb, de brazi, de stele, de lună. M-aş bucura până când din plămâni îmi va fi ieşit tot mucegaiul.
Aş sta întinsă şi m-aş uita la stele până m-aş simţi şi eu o stea pe cerul lanului de porumb.
Mi-e atât de dor de pământ, de cer, de mare. Atât de dor, încât, câteodată, aproape că uit de mucegaiul din jurul meu...
miercuri, 17 februarie 2010
(...)
Eu uitasem ce înseamnă că soarele apune şi că apoi, dimineaţa, răsare. Uitasem direcţia în care trece timpul, credeam că susul şi josul sunt acum totuna. Uitasem că ploaia cade de sus, nu de jos. Şi soarele, tot de sus.
Am aţipit puţin şi am uitat. Aşa cum aţipeşti în tren.
"Omul e făcut să gândească. Tot meritul şi toată demnitatea sa în aceasta stau. De aceea, toată datoria lui este să gândească aşa cum trebuie."
Hai să facem lucrurile cum trebuie...
Am aţipit puţin şi am uitat. Aşa cum aţipeşti în tren.
"Omul e făcut să gândească. Tot meritul şi toată demnitatea sa în aceasta stau. De aceea, toată datoria lui este să gândească aşa cum trebuie."
Hai să facem lucrurile cum trebuie...
duminică, 7 februarie 2010
Aveţi puţintică răbdare
E înfricoşător cât de repede trece timpul. Trebuie să mă ţin eu după timp, în loc să se ţină el după mine. Şi deşi există certitudinea acestei înfricoşătoare înfricoşări, nu există niciun strop de răbdare. De ce oare aşa o goană nebună după finalităţi, căci timpul, din punctul ăsta de vedere, niciodată nu ne-a dezamăgit: el trece, să stăm liniştiţi; nu avem cum să ratăm finalităţile. Vai, tânjim atât de tare după rezultat, încât pierdem toate frumuseţile.
Răbdarea este, cred, mai mult decât o virtute, cea mai umană stare; cea mai umanizatoare. Este chiar mai umană decât iubirea, sau ce-o fi aia, căci noi iubim cu atâtea orgolii, egoisme, pervertiri, încât ne întrebăm câteodată dacă acest sentiment există într-adevăr. În schimb, răbdarea... Dacă omul spre deosebire de animal este capabil să sacrifice "imediatul şi securitatea" de dragul creaţiei, al fericirii, sau al iubirii, este clar că esenţa umanului este răbdarea. Dar şi aici ne întrebăm dacă ea există, căci nimeni nu are răbdare. Suntem profanaţi de această viteză nerăbdătoare, abrutizaţi, înfipţi adânc cu mâinile şi picioarele în pământ. Uneori chiar şi cu capul. Suntem robiţi de foame, de dureri, de impulsivităţi, de tot soiul de nevoi imediate pe care ca nişte animale ce suntem nu le amânăm. Fugim ca nişte bezmetici pentru a le satisface îndată! S-a dus cu animalul care amână al lui Vianu. Scopurile mari nu mai au prioritate. E prea scurtă viaţa. Trăiască pseudo-"carpe diemul" tuturor.
Ne-a plăcut aşa de mult ideea asta că ne tragem din maimuţe că vrem să ne conformăm întru totul. Suntem totuşi umani, cum să contrazici un domn ca domnul Darwin.
Trebuie răbdare, căci timpul aduce şi rezolvările şi finalităţile şi fericirile şi nefericirle şi iar fericirile şi poate chiar Fericirea. Timpul, ajutat de noi, bineînţeles. Dar timpul este o condiţie necesară, deşi nu mereu suficientă.
Habar nu am ce e cu viaţa asta, nu am niciun răspuns şi totuşi, acum îmi doresc atât de mult să am un strop de răbdare!
Răbdarea este, cred, mai mult decât o virtute, cea mai umană stare; cea mai umanizatoare. Este chiar mai umană decât iubirea, sau ce-o fi aia, căci noi iubim cu atâtea orgolii, egoisme, pervertiri, încât ne întrebăm câteodată dacă acest sentiment există într-adevăr. În schimb, răbdarea... Dacă omul spre deosebire de animal este capabil să sacrifice "imediatul şi securitatea" de dragul creaţiei, al fericirii, sau al iubirii, este clar că esenţa umanului este răbdarea. Dar şi aici ne întrebăm dacă ea există, căci nimeni nu are răbdare. Suntem profanaţi de această viteză nerăbdătoare, abrutizaţi, înfipţi adânc cu mâinile şi picioarele în pământ. Uneori chiar şi cu capul. Suntem robiţi de foame, de dureri, de impulsivităţi, de tot soiul de nevoi imediate pe care ca nişte animale ce suntem nu le amânăm. Fugim ca nişte bezmetici pentru a le satisface îndată! S-a dus cu animalul care amână al lui Vianu. Scopurile mari nu mai au prioritate. E prea scurtă viaţa. Trăiască pseudo-"carpe diemul" tuturor.
Ne-a plăcut aşa de mult ideea asta că ne tragem din maimuţe că vrem să ne conformăm întru totul. Suntem totuşi umani, cum să contrazici un domn ca domnul Darwin.
Trebuie răbdare, căci timpul aduce şi rezolvările şi finalităţile şi fericirile şi nefericirle şi iar fericirile şi poate chiar Fericirea. Timpul, ajutat de noi, bineînţeles. Dar timpul este o condiţie necesară, deşi nu mereu suficientă.
Habar nu am ce e cu viaţa asta, nu am niciun răspuns şi totuşi, acum îmi doresc atât de mult să am un strop de răbdare!
vineri, 5 februarie 2010
Frumosul
Am găsit odată frumosul într-o strângere de mână. Era un străin. M-a strâns de mână pentru că aşa a simţit. Oamenilor le este frică să-şi strângă mâinile unii celorlaţi când simt. Sau să zâmbească.
Altădată am găsit frumosul într-un vers pe care l-am citit. Nu îl voi scrie aici, pentru că este doar al meu. Frumosul ăla.
Am mai găsit frumos într-o zi în care mergeam pe stradă şi a trebuit să mă opresc. Mi-am dat seama că este atât de frumos pământul acoperit de zăpadă şi cerul de deasupra lui, încât ar fi păcat să merg mai departe şi pierd asta.
Frumos am mai găsit într-o zi când eram în autobuz şi mi-am întins picioarele înainte şi le-am încrucişat pentru că era loc şi eram liberă.
Am găsit frumosul într-o îmbrăţişare necerută şi neinteresată. Şi caldă.
Frumosul mai este şi în toate crăpăturile din asfalt de unde cresc păpădii.
Am găsit frumosul într-o perdea prea lungă.
Am găsit un frumos atât de mare într-un copil mic şi palid care m-a oprit pe coridor şi m-a întrebat "Ce faci doamna drac?".
Am găsit frumosul stând cu lumina în ochi, înconjurată de întuneric.
Am găsit frumosul în Gânditorul meu de la Hamangia pe care-l am mereu pe masă.
Am găsit frumosul în Nichita. Vai ce de frumos!
Am găsit frumosul într-un stol de păsări negre după care mi-am întins gâtul într-o dup-amiază în spatele blocului.
Frumos am găsit şi în a dansa.
Am găsit frumos în iarnă care cu frigul ei te face să gândeşti limpede şi să te linişteşti.
Am găsit frumos în oameni la care nu îmi dau seama ce cred şi ce gândesc, care trebuie descoperiţi.
Am găsit frumos în propriile mele fixuri.
Am găsit frumos în piese de teatru, în cărţi, în melodii, în desene, în picturi, în poze, în locuri, în case, în cafenele, în librării, în camere frumoase, în oameni.
Am găsit frumosul în plâns. Pentru că e uman.
Am găsit frumosul în uman, pentru că e de la Dumnezeu.
E atâta frumos aici.
Altădată am găsit frumosul într-un vers pe care l-am citit. Nu îl voi scrie aici, pentru că este doar al meu. Frumosul ăla.
Am mai găsit frumos într-o zi în care mergeam pe stradă şi a trebuit să mă opresc. Mi-am dat seama că este atât de frumos pământul acoperit de zăpadă şi cerul de deasupra lui, încât ar fi păcat să merg mai departe şi pierd asta.
Frumos am mai găsit într-o zi când eram în autobuz şi mi-am întins picioarele înainte şi le-am încrucişat pentru că era loc şi eram liberă.
Am găsit frumosul într-o îmbrăţişare necerută şi neinteresată. Şi caldă.
Frumosul mai este şi în toate crăpăturile din asfalt de unde cresc păpădii.
Am găsit frumosul într-o perdea prea lungă.
Am găsit un frumos atât de mare într-un copil mic şi palid care m-a oprit pe coridor şi m-a întrebat "Ce faci doamna drac?".
Am găsit frumosul stând cu lumina în ochi, înconjurată de întuneric.
Am găsit frumosul în Gânditorul meu de la Hamangia pe care-l am mereu pe masă.
Am găsit frumosul în Nichita. Vai ce de frumos!
Am găsit frumosul într-un stol de păsări negre după care mi-am întins gâtul într-o dup-amiază în spatele blocului.
Frumos am găsit şi în a dansa.
Am găsit frumos în iarnă care cu frigul ei te face să gândeşti limpede şi să te linişteşti.
Am găsit frumos în oameni la care nu îmi dau seama ce cred şi ce gândesc, care trebuie descoperiţi.
Am găsit frumos în propriile mele fixuri.
Am găsit frumos în piese de teatru, în cărţi, în melodii, în desene, în picturi, în poze, în locuri, în case, în cafenele, în librării, în camere frumoase, în oameni.
Am găsit frumosul în plâns. Pentru că e uman.
Am găsit frumosul în uman, pentru că e de la Dumnezeu.
E atâta frumos aici.
joi, 4 februarie 2010
Răspuns
Ce folos? Îţi zic eu ce folos. Dacă ai auzi doar ceea ce este şi ai glăsui doar ceea ce este ar fi mult mai simplu. Dar cum să faci asta când ce-i înăuntru se îmbârligă, se suceşte şi înnoadă, jinduieşte după ierburi şi aure de praf? Cum se învaţă asta? Cine te învaţă? Dar măcar este ceva de învăţat în toată treaba asta?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)