Sub influenţa subversivului S.

Am putea spune că în vechime oamenii erau obtuzi şi respingeau tot ce este diferit, neînţelegând. Astăzi spunem că suntem deschişi la minte sau, un termen mai pur, open-minded, acceptăm homosexualii, negrii, drogaţii, ateii, sataniştii, transexualii, şi orice altă apucătură a oamenilor. Astăzi sunt legi care-i apără, astăzi este libertate, astăzi este bine. Astăzi nimeni nu i-ar mai da bietului Socrate să bea cucută pentru că îndrăznea să gândească altfel.
Însă acea cucută nu a dispărut. Se pare că există nişte rezerve imense de cucută. A fost de ajuns şi să-i umple urechea bătrânului Hamlet şi este de ajuns şi astăzi pentru mii şi mii de alte urechi. Poate că are alt gust şi altă consistenţă, dar în esenţă tot aceeaşi veche cucută cu care ne-am obişnuit. Astăzi nu mai este folosită de către poeţii, oamenii politici şi meşteşugarii care nu-l suportau pe Socrate, nici măcar atât, astăzi este folosită de către... snobi. Da, aceasta este varianta eufemistică a celor care "nu ştiu că nu ştiu", a invidiosului rege Claudius şi a altora asemenea.
Şi dacă există vreo urâţenie mai mare a fiinţei omeneşti decât aceea de a nu şti că nu ştii, este tocmai cea de a te lăsa înfricoşat de cucuta pe care deţinătorii acestei urâţenii maxime o au în mână, gata să ţi-o verse în ureche.

Nu există nicio diferenţă faţă de vechime. Şi astăzi sunt oameni nesnobi şi înţelepţi. Foarte puţini. La fel ca şi atunci.
Fragment din "Apărarea lui Socrate":
"Da, sunt înfrânt datorită unei lipse, însă nu de vorbe, ci de cutezanţă şi neruşinare. Sunt înfrânt fiindcă nu am vrut să mă apropii de voi cu acel fel de vorbire care ştiu că v-ar fi plăcut prea mult la auz, să viu cu plânsete şi vaiete; fiindcă nu am făcut şi nu am spus multe şi de toate, pe care le socotesc nevrednice de mine".

Cucuta nu e un motiv suficient pentru a face lucruri nevrednice de noi. Şi implicit de Dumnezeu. Iar asta (Nota bene!) nu este mândrie! Este verticalitate.

13 octombrie

Îmi aduc aminte de ziua asta anul trecut... E ciudat cum îmi aduc aminte de o zi care la momentul respectiv mi-a cauzat atâtea ghemuri în stomac, noduri în gât, gâlme în suflet şi alte lucruri rotunde în locuri incomode.
M-am trezit dimineaţa devreme înghiţind în sec speranţă. Apoi mi-aduc aminte că a trebuit să uit de ale mele, căci era cineva la care trebuia să ne gândim. Ştiu că am aprins vreo 6 lumânărele puse una lângă alta şi care nu se stingeau. Ştiu că s-a făcut o flacăre mare şi că domnişoara M. a intrat în clasă şi a trebui să aducem apă... Dar asta a trecut repede. Obstacolul meu lua trupul a patru rânduri de scări. Am amânat ca de obicei până când nu s-a mai putut amâna. Le-am urcat. Sus nu găseam nicio faţă prea cunoscută; până la urmă am rugat o faţă antipatică să facă pe solul. Odată solul trimis nu mai era cale de întorcere, îmi venea să mă arunc pe scări, să fug acu cât mai e timp, haide! Dar a apărut.
I-am dat plicul. Aş fi vrut să mai fi stat să îi zâmbesc indiferent şi superior, dar am luat-o la sănătoasa imediat ce a pus mâna pe hârtie. Apoi mi-am făcut procese de conştiinţă următoarele câteva ore pentru situaţia clişeică, filmică, bombastică, penibilă pe care o creasem.
Am mâncat chec. Hârtia părea să nu-şi fi făcut deloc efectul.
Ce s-a întâmplat apoi e
Speranţa a avut mari fluctuaţii. După ce şi-a ridicat puţin gâtlejul, a fost trântită brusc de pământ zdrobindu-şi faţa.

***

Şi astăzi am ghemuri în stomac. Dar nu pentru ziua aceea. Pentru ziua aceasta. Sunt fericită şi mă gândesc cu drag şi la acea zi, pentru că poate dacă nu ar fi existat, nimic nu ar mai fi existat.