Cetăţean al Patriei

"Cea mai importantă idee este cea care se repetă secundă de secundă în al meu creier.
Sunt fericit că sunt cetăţean al României.
Când sunt trist, sau când nu sunt trist, când sunt inspirat, sau când sunt bleg, sau numai obosit, - când sunt vizionar, sau când mi-e somn de mine însumi, - toate acestea le gândesc şi le formulez în minunata limbă română.
Naţionalitatea nu este o analiză de sânge, ci o opţiune. Domnul Rosenthal care a pictat cu înflăcărare chipul femeii, "România Revoluţionară", cu salbă de aur pe deasupra de sâni lăptoşi, pentru mine a fost un bun român. Domnul meu profesor de liceu, când m-a învăţat să gândesc cu subiect şi predicat în miraculoasa limbă română, nicio secundă nu mi-a dat prin creierul meu tânăr că nu poate fi altceva decât un brav cetăţean al patriei mele.
Suntem ceea ce iubim. De la Altamira încoace, taurele arată colorat. Culoarea cea mai scumpă inimii mele ese culoarea limbii române.
Dragii mei, nu vă mai lăsaţi provocaţi de superstiţiile unor foşti trădători, a unora care-şi spuneau lor înşile oameni şi se lăudau că sunt români, fără măcar să ştie taina acestei speranţe umane care se numeşte limba română.
A fi cetăţean român este o dragoste şi o opţiune, iar nu o stare sângeroasă a eprubetei.
Dragii mei, ce frumoasă este România luptătoare şi cu salbă de aur pe sâni lăptoşi!"

Nichita Stănescu

...progresează Ştiinţă!

Dorul este procesul de solidificare al sufletului. Procesul materializator al sufletului.
Dar dorul nu solidifică sufletul în "forma"(impropriu spus formă, căci înainte de solidificare sufletul nu are formă, însă are o anumită cantitate de substanţă nematerială, altfel nu se poate) lui exactă, normală, ci îl solidifică umflat. Inflamat. Dorul este, de fapt, o inflamaţie a sufletului. Şi aici apare problema. Sufletul devenind material, cu aceeaşi cantitate, însă dilatat, nu mai încape în trup. Şi atunci începe şi apasă. Apasă pe coaste şi pe plex, dând impresia că apasă din exterior, însă nu-i deloc aşa. Apoi, încearcă şi în jos, apăsând stomacul, făcându-l ghem-ghemuleţ. Mototoleşte toate organele interne, afectând, în cazuri rare, chiar şi pancreasul.
Antiinflamatoarele (toate terminate în -in, -en, -mol, -xia, -etc) sunt depăşite de acest proces fizio-i-logic, neavând proprietăţi dematerializatoare.
Aşadar, aşteptăm progresele ştiinţei...

Vâltoare

Pentru cei neînzestraţi sau pentru cei netrecuţi prin "igne et ferrum"-ul cititului şi scrisului, cuvintele înclină foarte mult spre latura (sau himera) lor patetică. Este ca o natură a lor care în contact cu unii sau alţii se aprinde, se intensifică. E la fel cum a purta o haină poate să nu se potrivească deloc conformaţiei cuiva sau pur şi simplu este nevoie de o dietă până când cutele grosolane de deasupra şoldurilor vor dispărea.
Cărţile sunt ca o deschizătură în mintea oricui şi trebuie să te grăbeşti să laşi cât mai multe înăuntru sau să vezi cât mai multe din afară.
Cineva spunea că banii nu aduc fericiea, ci doar oferă opţiuni.
Cărţile nu oferă expreienţă, dar îţi înalţă călcâiele, sau mai de grabă îţi lungesc gâtul, ca să vezi deasupra celorlalte capete. De exemplu, în loc să stai în vâltoare la concerul lui Madonna (urăsc exprimarea Madonnei), să vezi de pe margine feţele publicului confuz de o parte şi pe (an)diva ofilită de cealaltă.
Dar nu la asta vroiam să ajung, deja de când am început să scriu am deviat de la ceea ce vroiam de fapt, dar se pare că nici conştientizarea nu este de ajuns căci nu pot să ajung acolo unde aş fi vrut. Nu reuşesc să ating punctul unde hieraticul simţirilor să nu fie alterat de pateticul cuvintelor, aşadar nu. Poate disperarea e mai constructivă în acest sens, dar în momentul acesta nu mă simt disperată. Păcat.