Jind

M-am aplecat peste mâini şi le-am văzut tocite de gânduri.

M-am aplecat peste stânci şi le-am văzut tocite de vânt.

M-am aplecat peste golul dintre noi şi nu l-am văzut. Dar stam atârnândă, pendulând între nesfârşirile grosului vid.

Stam goală în lumină cu o jumătate încălzită şi albă. Cealaltă jumătate se desprindea trosnind moartă şi lividă. Se fărâma în aşchii purpurii, încet, fără ca lumina să bage de seamă.

O pleoapă imensă se închidea înghesuind susul şi josul într-o linie unsuroasă din care ieşeau lănci lungi cu ciulini în vârfuri.

Vreau să nu-mi mai dispară urma ierbii din obraz. Să rămân însemnată pe veci, vie de iarbă şi glas. Să nu-mi aud apoi urlând cum mi-am pierdut iarba, auzul din privire, mirosul din auz!

Vreau să-mi agăţ mâinile şi ochii de un trunchi gros, care falnic să-mi umple seva de sevă, iar aşchiile-mi să-i fie îngrăşământ.

Ce folos un auz care nu poate decât să audă, un glas care nu poate decât să vorbească?

Cu dedicaţie

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Mihai Eminescu - Scrisoarea a III-a

Eseu despre iubire

Există un sentiment care nu este sentiment, nici fenomen psihic, nici fenomen natural.

De aceea, nu ceea ce este contează, ci însuşi faptul existenţei sale, căci el izvoreşte din sine, se perpetuează din propria fiinţă, prin propria fiinţă. Fiinţa, şi nu natura fiinţei, este absolută. Natura ei este relativă atâtor sisteme la fel de relative altor şi altor sisteme tridimensionale. De fapt, fiinţa acestui ne-sentiment este printre singurele lucruri absolute căci derivă din Absolutul însuşi.

Soartă sau fatalitate?
Dar este oare absolutul accesibil nouă? Nu mă refer la un acces descifrator, care funcţionează prin înţelegerea iţelor absolutului, ci la un acces de compromis, un acces de pe urma căruia se poate benefiecia şi care este palpabil (nu cu mâinile), dar care nu dezvăluie absolutul; acel acces şi acea posesie a lui Blaga care nu striveşte corola de minuni a lumii şi o iubeşte, misterul întregitor al fiinţei noastre. Dar oare Blaga chiar a reuşit să acceadă la absolut, la acest „mister”? Oare el chiar a simţit fiorii misterului şi s-a înălţat? Sau să fie aceasta adevărata fatalitate a umanităţii: tinderea, nu spre descifrarea absolutului, căci asta este cu siguranţă imposibil, ci spre atingerea lui, aşa, în formă neînţeleasă de noi, care să ne fie şi aceasta refuzată.

*

De multe ori m-am întrebat dacă noi posedăm iubirea sau iubirea ne posedă pe noi.

Teză
Dacă acceptăm imposibilitatea oricărei forme de a ajunge la absolut, da, noi posedăm iubirea. Iubirea este o chestiune de auto-sugestie, strict raţională în care creierul se manipulează pe el însuşi. Acele „simptome ale iubirii” sunt doar senzaţii provocate de stimuli nervoşi trimişi de creierul manipulat şi manipulator în acelaşi timp.
În acest caz „iubirea” este doar un nume. Un nume golit de înţeles, căci îi este refuzat înţelesul de absolut. Această pseudo-iubire este o copie a originalului, acea iubire ideală (aici este ridicată o problemă interesantă: o idee nu poate fiinţa decât dacă în spatele ei este conceptul acelui obiect; aşadar ideea unui poet nenăscut fiinţează căci avem conceptul de poet – asta o ştim de mii de ani de la Platon încoace. Şi atunci, cum putem avea noi ideea iubirii, a acelui original pe care îl copiem, dacă nimeni niciodată nu a simţit iubirea? Cum putem avea ideea unui concept care nu există? – dar despre aceasta la Antiteză).
Această iubire se intensifică şi se domoleşte în timp. Este obişnuinţă, comoditate şi necesitate. Iar suferinţa din această iubire izvorăşte tocmai din opusele acelorşi concepte: dezobişnuinţă, incomoditate şi lipsirea de obiectul necesităţii.
Iubiri din aceastea sunt multe, vin şi trec, asemeni stărilor omeneşti.

Antiteză
De la începuturile omenirii există o preocupare deosebită pentru iubire. Atât în general, omul vrând să o înţeleagă, să o explice, să-i prindă esenţa, cât şi în particular – fiecare dorind-o pentru el. Omul tinde spre iubire prin propria structură sufletească, căci o face de când se ştie, chiar şi când nu exitau filme de dragoste sau Valentine’s Day.
Aşadar, noi ne-am născut cu conceptul iubirii, fiindu-ne insuflat la Creaţie. Nu avem nevoie de matematică, ştiinţe particulare sau filosofie pentru a şti că iubirea există.
Iubirea este absolută, aşadar ne posedă. Nu pluteşte în aer, ci în suflet, în „cugetătorul” lui „trestie”, în „politikon”-ul lui „zoon”, în „după Chipul şi Asemănearea Mea”. Iubirea este acolo, ea trebuie declanşată şi canalizată asupra diverselor obiecte.
Însă, iubirea aceea dintre bărbat şi femeie este deosebită. Este o combinaţie între Erosul ceresc şi cel obştesc al lui Platon, căci este şi căutarea de virtuţi şi desăvârşire, dar are şi alte scopuri. Şi această iubire posedă omul şi nu invers. Dificultatea constă, probabil, şi în şansă şi în gradul de dezlegare de lucurile trupeşti ale sufletului. Un suflet „corporalizat” nu poate cunoaşte iubirea adevărată, cea care înalţă sufletul şi desăvârşeşte omul şi sensul vieţii omului.
Absolutul iubirii îi conferă acesteia şi unicitate. A iubi de mai multe ori este nonsens. Dacă totuşi se „iubeşte” de mai multe ori şi doar o dată cu adevărat, atunci aceea trebuie să fie fără doar şi poate ultima.

Sinteză
Dacă am accepta doar teza înseamnă că viaţa este cu adevărat tristă. A tinde spre ceva ce-ţi este refuzat pe veci este lipsit de sens şi moralitate. Asta ar înseamna anularea conceptului de bine şi rău şi răsturnarea tuturor scărilor de valori.
Dacă am condamna în totalitate teza iarăşi am greşi. Iubirea pe care un om o poate simţi(atâta timp cât este cea adevărată) nu poate fi în totalitate nici absolută şi înălţătoare, dar nici obişnuinţă şi autosugestie.

O iubire de interval pe măsura unei fiinţe de interval.

De dragul tău, Nichita

Astăzi firul ierbii și-a pierdut din verde, astăzi întâmplarea de a fi și-a pierdut din întâmplare, astăzi limba noastră românească și-a pierdut din nenăscutele-i cuvinte.
Astăzi ne aducem aminte de acel astăzi palid și poate trist pentru noi. Dar bucuria de a-l fi avut pe Nichita Stănescu este mult mai vie și mai puternică.
El a scris poezie, a respirat poezie, cu mâini de poezie, cu ochi de poezie; dar el nu e poezie - el este Nichita Stănescu. Aici este miracolul. Poezia lui e atât de autentică încât trezește în noi propria noastră poezie. Astfel că citindu-l învățăm ce este acea mirare de a ne descoperi pe noi, curios, și nu pe poet.
În fața poeziei lui Nichita Stănescu cititorul rămâne mut, uluit ca în fața unei descoperiri a ceva ce era evident, dar pe care nu l-ar fi putut descoperi singur. Este acea poezie care întregește sufletul prin conștiința propriului suflet. A-ți simți sufletul înseamnă a fi om.
Însă, mai presus de a fi poet, Nichita Stănescu este român. ”Minunata limba română” a fost materia primă a ființării sale și ”culoarea cea mai scumpă inimii sale este culoarea limbii române”. El a avut șansa de a-și cânta poezia și ființa într-o limbă atât de frumoasă și expresivă ca această ”speranță umană” ce este limba română.
Întrebat în ce crede, Nichita a răspuns: ”Cred în forța cuvântului românesc care dă sens moral realului.” Așadar el a dorit prin poezia sa să ajute acest popor să renască într-un real moral, înțelegându-și misiunea de poet: ”Poetul este aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe câmp să nască.” Nichita Stănescu a fost un vizionar. El a simțit realitățile și trăirile poporului român până la cele mai adânci vibrații.
Dacă jumătate de veac este de ajuns pentru un asemenea om, însemnă că timpul nu se măsoară în ani, ci în necuvinte, în mirări. Timpul însuși nu este de ajuns pentru un om care a trăit mirarea propriei existențe.
Astăzi îmi este frig de Nichita, foame de Nichita, dor de Nichita; dar el nu a murit. Ferice de urmașii noștri, căci și ei îl vor prinde viu pe Nichita Stănescu!

Către tânăra generație

Nici o diferență nu este
între inima mea și inima ta
nici o diferență nu este
între ochiul meu și ochiul tău

Nu-i așa că la mine e toamnă
și că la tine e primăvară
nu-i așa, nu-i așa, nu-i așa?

Nici o diferență nu este
între cel care moare
și cel care se naște!

Ah, voi scumpilor,
ocoliți dacă putți durerea
înlocuiți-o, dacă puteți
cu mirarea

Vă zic: dacă puteți
chiar cu mirarea!
Mirarea.