Homo, hominis

Oameni. Câtă frunză, câtă iarbă.

Mizantropia este o imbecilitate pentru că trăim cu, lângă, prin, pentru oameni. Oamenii sunt indispensabili pentru noi şi pentru ei înşişi; şi pentru existenţă.
Indispensabilitatea oamenilor generează independenţa pe care cu toţii ne-o dorim sau pe care pretindem că o avem. Această indispensabilitate determină felul nostru de a fi, fie ca vrem să placem, fie că nu vrem să placem, totul este legat de dependenţa faţă de oameni şi relaţiile interumane.

Cât despre mine, de la un timp mi s-a format un concept despre oameni. Eu nu vreau oameni morali sau impecabili etic. Eu vreau oameni puternici; care nu folosesc eufemisme când se exprimă; oameni care au curaj să vorbească şi au curaj să tacă; nu vreau oameni eclectici şi indecişi; vreau oameni care ştiu ce vor; oameni consecvenţi. Oameni.

Verde-movuliu

Lumea îmi pare mai mică astăzi decât îmi pare de obicei. Un sentiment inopinat mi s-a înfipt în piele şi pătrunde prin pori tot mai adânc.
Adesea suntem siguri de ce se va întâmpla într-o situaţie viitoare, fie datorită factorilor mult prea evidenţi sau pur şi simplu pentru că o simţim. Şi când simţim suntem chiar mai convinşi decât când este evident.
Lumea asta prea mică se pare că râde de mine, mă lasă descoperită, mă lasă să încap în ea numai cu o mână şi-un picior. Râde de mine luându-mi şi siguranţa pe care ţi-o conferă un presentiment, un instinct.
Sunt blazată; blazată din cauza vâltorii de sentimente şi trăiri care nu şi-au găsit rostul şi s-au mumificat. Şi da, sunt coerentă. Sunt stăpânită de un sentiment şi sunt blazată.

Acum mi-e somn...

Atât de S

"Cine a renunţat la viaţă fiindcă a iubit-o prea tare? Sau fiindcă s-a iubit prea tare pe sine însuşi? Megalomanii sau înamoraţii de ei înşişi au alte porniri, nu de a se suprima. Dacă au avut ocazia s-o facă, au decis moartea altora. Hitler s-a sinucis de frică să nu fie prins de ruşii intraţi în Berlin. Nero s-a sinucis şi el abia când era pe cale să fie capturat, după ce fugise din palat. Chiar şi Marc Antoniu s-a sinucis, fiind înfrânt de legiunile rivalului său. (...)
Nu cred că gandul sinuciderii vine brusc, nepregătit de nimic. De regulă, un asemenea gând presupune o lungă şi chinuitoare deliberare, amânări şi ezitări. Pavese a umplut cu ele un întreg jurnal, înainte de a lua o decizie. (...)
Sunt convins că imbecilii nu ajung să-şi pună problema sinuciderii Ei îşi trăiesc viaţa pănâ la adânci bătrâneţi, dacă sunt sănătoşi. Nu se încurcă "filosofând" ori analizându-se.
În fond, mai trebuie dovedit, oare, că Infernul este plata pentru inteligenţa umană? " - Octavian Paler

Acest fragment a fost introducerea a ceva ce o sa-şi păstreze amprenta în sufletul meu ceva timp de acum încolo.

(Singurul lucru cu care nu sunt de acord în ceea ce priveşte ideile domnului Paler este că astăzi din ce în ce mai mulţi imbecili îşi pun problema sinuciderii, sau nu îşi pun problema, ci pur şi simplu o fac. Ce e în trend, e în trend. )

Un paliativ, vă rog!

Mă tot învârt de la un timp printre nişte rafturi, nişte standuri; în nişte sectoare.
Mă tot învârt dezlegată la ochi şi caut cu mâinile în lumină.
Mă tot învârt dezlegată la picioare şi calc pe bucăţi reci de gresie.

Caut un paliativ.
Nu sunt bolnavă; nu mă zdruncină nicio durere.
Vreau un paliativ care să mă facă să nu mă mai învârt. Un timp.
Nu vreau soluţii definitive. Nu vreau nimic definitiv.
Până acum am găsit anestezice şi medicamente despre care se spune că au efect. Dar eu nu le vreau. Am un suflet proteic care respinge toate aceste substanţe; un suflet care simte intens, dar sincopat. De aceea vreau o soluţie de moment.

Probabil că peste un timp mi se va face iar dor de rafturi şi de sectoare. De lumină. De gresie.

Efervescenţă

Miroase a confuzie mai tare decât a fum de ţigară... Sau a început şi fumul de ţigară să miroasă a confuzie. Ceea ce îmi înţeapă nările acum nu este o confuzie oarecare, nu este o simplă stare, ci este o adevarată ambiguitate existenţială sau o adevărată existenţă ambiguă.
Existenţa se zbate în această ambiguitate, se zbate zdrobindu-se de alte existenţe şi rănindu-se. Conştientizează paradoxul şi pateticul acestei zbateri, pentru că nimic nu pătrunde şi nimic nu iese din ermeticul spaţiu al ambiguităţii, şi totuşi continuă cu o ambiţie de nestăvilit.
Nu este vorba de instinctul de autoconservare pentru că este ceva mult prea conştient. E ca şi cum existenţa îşi dublează individul în al cărui interior se propagă şi îl transformă pe unul în spectator al celuilalt; într-un spectator neputincios.

Tot ce există încearcă în continuu să-şi depăşească această condiţie telurică şi să se îndrepte spre cer; cerul, care este, de fapt, o utopie, o himeră, o prostie. Totul este o agitaţie fiabilă şi lipsită de fiabilitate (pentru că altfel nu pot spune), care are ca efect niciun efect (pentru că, până la urmă, cauzalitatea este o chestiune mai obiectivă decât efectul ale cărui cauze sunt intotdeauna discutabile).

Efervescenţa este evanescentă până în punctul în care intervine ciclicitatea. Dar acolo noi nu mai contăm.