Aşa ca de sfârşit de an

De câteva zile îmi tot induc gândul ăsta de a face un rezumat, un inventar al anului care tocmai trece prin, lângă şi, probabil, puţin, şi cu mine.
Dar oricât aş fi stat în faţa foii ăsteia, nu am reuşit să scriu nimic. Poate îmi lipsesc capacitatea de sinteză, spontaneitatea, sau, sigur, memoria bună. Însă apoi mi-am zis "De unde pornirile astea contabiliceşti?!". Ce-mi pasă ce s-a întâmplat, dacă au fost bune sau rele, dacă mi-au plăcut sau nu, că doar niciodată n-am fost stăpânită de vreo formă de paseism, ce-i cu mine acum?
Nu. Lucrurile nu trebuie să le privesc aşa. Ceea ce trebuie să mă intereseze e diferenţa dintre mine atunci şi acum. Dar iarăşi, gândindu-mă la asta îmi dau seama că ştiu mult mai bine cum eram atunci, mai ales că revelionul ăla m-a marcat, decât ştiu cum sunt acum. Aşadar pot spune că în privinţa spiritului critic tot la pământ am rămas (n-am involuat pentru că nici atunci nu ştiam ce era atunci, abia acuma ştiu).
Anul ăsta au fost multe momente în care am fost fericită, şi tot mai multe. M-am şi schimbat mult, lucru normal pentru vârsta asta, presupun. Abia aştept să depăşesc faza asta de eclectisme!
Aş scrie mai mult, dar parcă devine dubioasă chestia asta cu studiul propriei persoane, introspecţie sau ce-o fi, mai ales aici pe blog, şi oricum nu sunt în stare. Oricum, nu am nevoie să mă autoinventariez. Măcar de asta sunt sigură.
Cât despre anul ăstălalt, Doamne-ajută! şi multe planuri mari.

ştiu ştiu

Acest nu-ştiu-ce care creşte pe zi ce trece. Acest fior pe care îl simt tot mai des.
Aşa din poveşti vânătoreşti şi din experienţă, nu prea edificatoare ce-i drept, ştiam că mărimea sau intensitatea acestui nu-ştiu-ce trebuie să fie invers proporţională cu trecerea timpului. Însă mi se pare că nu-i aşa. Şi culmea, mi-am dat seama tocmai acum, când m-au năpădit lacrimi necontrolate şi o greaţă inexplicabilă, când am văzut nu-ştiu-ce-ul închis într-un borcan cu vid.
Însă acum nu-ştiu-ce s-a luminat şi e ştiu-ce. Şi e aşa de bine.

Să nu privesc prea mult în sus

Am privit cu ochii în sus. Şi vedeam cum apa se târa de-a lungul tavanului ca apoi să se desprindă câte puţin, udând aerul pe lângă care trecea şi izbindu-se, în final, de cimentul rece.
Priveam în sus, iar mirosul de mucegai îmi intra în nară ca o bilă mai mare decât nara. Şi se încăpăţâna să intre şi intra.
Apoi am privit în sus şi mi-am dat seama că tavanul era foarte sus; mai sus decât de obicei. M-am gândit atunci că totuşi e bine pentru că apa îşi pierdea din substanţă pe o traiectorie aşa de lungă. Da, da.
Am deschis apoi ochii larg, tot în sus, încercând să văd ce e dincolo de tavan. Asta însă era imposibil. Nu puteam să văd. În orice caz, dincolo de tavan trebuie să fi fost apa. Apa, tolănindu-se şi lăfăindu-se deasupra tavanului, grandomană şi de un calm cerebral, fiind sigură că mai devreme sau mai târziu va ajunge toată să guste din răceala şi luciul cimentului.
Abia târziu mi-am dat seama că nu făceam bine ce făceam, tot privind atâta cu ochii în sus, când un strop fanatic de apă mi s-a izbit de ochi. Atunci totul s-a sfârşit.

Zâmbet(mai bine-aşa)