Atunci am întrebat-o:
-Şi, unde-ţi sunt sprâncenele?
Părând să nu înţeleagă ce am zis, strâmbă uşor din nas şi zice:
- Da' ale tale unde sunt?
-Cum unde sunt? Sunt deasupra ochilor, ca nişte linii.
-Ah... aha.
-Hei, sunt doar nişte sprâncene, nu-i nicio problemă dacă nu le ai la tine.
-Ah, nu?
-Nu, nu.
Apoi m-a întrebat:
-Dar nu crezi c-o să râdă de mine? Sau poate voi avea nevoie de ele şi eu nu le am? Dacă nu corespund aşa? Dacă nu mă plac? Dacă mă alungă?
-Vei vedea că vor începe să-şi lase şi ei sprâncenele acasă.
-Crezi?
-Da.
Şi chiar şi le-au lăsat!
Prin aerul extrem de simteric şi ordonat, tipic comunist, al Sălii Palatului oamenii ăştia au reuşit să împrăştie o muzică alcătuită dintr-o diversitate atât de mar
e şi de încântătoare încât aceasta, pătrunzând în urechile noastre cu paşi unduiţi, ne-a răsturnat, ne-a amestecat, ne-a tulburat direcţia obişnuită a gândurilor şi simţirilor noastre. Genial! Ne-am luat de mână şi am simţit în răstimpul unei bătăi a inimii. Am simţit!
